Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) a luat o decizie privind un recurs în interesul legii în materie civilă; astfel prin Decizia nr. 3/20.01.2020  a  admis  sesizarea formulată de  Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov  și, în consecință, a stabilit că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Decizia ÎCCJ nr. 3/20.01.2020 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.181/05.03.2020 și menţionăm faptul că, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție în Monitorul Oficial al României, Partea I(adică de la data de 05.03.2020).

Ce a determinat Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov  să solicite ÎCCJ pronunțarea într-un recurs în interesul legii?

Recursul în interesul legii mai sus menționat s-a impus a fi formulat având în vedere că problema de drept ce a format obiectul recursului respectiv fusese soluţionată diferit de către instanţele judecătoreşti, constatându-se existenţa mai multor orientări jurisprudenţiale divergente.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială, critica de nelegalitate reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă are în vedere încălcarea sau greșita aplicare a normelor de drept material de către prima instanță. Operațiunea de stabilire de către instanță a cheltuielilor de judecată presupune stabilirea onorariului inter partes, astfel că, în ceea ce privește criticile privind cheltuielile ocazionate de desfășurarea procesului, acordate de prima instanță, atât cele care vizează compensarea, cât și cele care vizează cuantumul acestora, țin de netemeinicie și de aprecierea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs (Înalta Curte de Casație și Justiție – deciziile nr. 1.399/20.04.2018 și nr. 1.412/20.04.2018, pronunțate de Secția I civilă; Decizia nr. 2.476/06.06.2018, pronunțată de Secția a II-a civilă).

În cea de-a doua orientare jurisprudențială, aceste critici pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, dispozițiile art. 451-455 din același cod, referitoare la cheltuielile de judecată, reprezentând o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Cum a motivat – în esență – instanța supremă decizia mai sus amintită?

O primă problemă care s-a pus în practică cu privire la această situație se referă la calificarea prevederilor art. 451-455 din Codul de procedură civilă ca fiind norme de procedură sau norme de drept material.

Instanțele care au considerat acest motiv de recurs admisibil l-au încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, apreciind, explicit sau implicit, că normele de la art. 451-455 din Codul de procedură civilă sunt norme de drept material întrucât, deși sunt cuprinse în Codul de procedură civilă, ele reglementează modalitatea de reparare a prejudiciului produs din culpa părții care se face vinovată de declanșarea demersului judiciar (partea care pierde procesul), reprezentând, de fapt, o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Pe de altă parte, a fost exprimată și opinia potrivit căreia aceste prevederi legale reprezintă o normă de procedură, ceea ce ar ridica problema încadrării motivului de recurs analizat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Față de cele ce se vor arăta în continuare, pentru soluționarea prezentului recurs în interesul legii nu este necesară tranșarea acestei dispute teoretice care, de altfel, este insuficient ilustrată în jurisprudența atașată sesizării.

Aceasta întrucât, pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În acest sens, art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că “Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.”

Este vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here