Indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate: un tratament juridic aparent inegal

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, publicată în Monitorul oficial nr. 1074/2005, cu modificările şi completările ulterioare, este actul normativ care reglementează regimul concediilor şi indemnizaţiilor de asigurări sociale.

Asiguraţii în sistemul de asigurări sociale de sănătate au dreptul, pe perioada în care au domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul României, la concedii medicale şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate, dacă:

• desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă sau în baza raportului de serviciu, precum şi orice alte activităţi dependente;

• desfăşoară activităţi în funcţii elective sau sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate cu ale persoanelor care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă sau în baza raportului de serviciu, precum şi orice alte activităţi dependente;

• beneficiază de drepturi băneşti lunare ce se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile legii.

De aceleaşi drepturi beneficiază şi persoanele care nu se află în una dintre situaţiile de mai sus, dar sunt: asociaţi, comanditari sau acţionari; membri ai asociaţiei familiale; autorizate să desfăşoare activităţi independente; persoane care încheie un contract de asigurări sociale pentru concedii şi indemnizaţii pentru maternitate şi concedii şi indemnizaţii pentru îngrijirea copilului bolnav, în condiţiile în care au început stagiul de cotizare până la data de 1 ianuarie 2006. Nu beneficiază de aceste drepturi, însă, pensionarii, persoanele care nu sunt asigurate în sistemul de asigurări sociale de sănătate, există şi două excepţii, anume pensionarii de invaliditate gradul III şi pensionarii nevăzători, membri ai asociaţiei familiale sau care sunt autorizaţi să desfăşoare activităţi independente.

Dreptul la concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale este condiţionat de plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate destinată suportării acestor indemnizaţii.

Cota de contribuţie pentru concedii şi indemnizaţii este de 0,85%, aplicată la fondul de salarii sau, după caz, la drepturile reprezentând indemnizaţie de şomaj, asupra veniturilor supuse impozitului pe venit ori asupra veniturilor cuprinse în contractul de asigurări sociale încheiat de persoanele care încheie un contract de asigurări sociale pentru concedii şi indemnizaţii pentru maternitate şi concedii şi indemnizaţii pentru îngrijirea copilului bolnav, în condiţiile în care au început stagiul de cotizare până la data de 1 ianuarie 2006.

Cota de contribuţie se achită la bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

După această introducere în materie, vă propunem să vedeţi unde şi de ce actul normativ are, aparent, un tratament juridic inegal, aşa cum arătam în titlul materialului.

Discuţia a pornit de la judecarea unei cauze cu prilejul soluţionării unei acţiuni civile având ca obiect pretenţii. Din instanţă s-a ajuns la Curtea Constituţională pentru a se stabili dacă, aşa cum s-a invocat, există o neconstituţionalitate pe textul din ordonanţă, respectiv dispoziţiile art. 40 alin. (1) potrivit căruia indemnizaţiile pot fi solicitate pe baza actelor justificative, în termen de 90 de zile de la data de la care beneficiarul era în drept să le solicite, în condiţiile în care sumele încasate necuvenit cu titlu de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate se recuperează de la beneficiari în termenul de prescripţie de trei ani.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate critică diferenţa de tratament juridic instituită de lege între beneficiarii indemnizaţiilor acordate în temeiul O.U.G. nr. 158/2005 şi cei care plătesc aceste indemnizaţii. În acest sens, arată că, în vreme ce beneficiarii acestor indemnizaţii pot solicita acordarea acestora doar într-un termen de 90 de zile de la naşterea dreptului, cei care au plătit aceste sume le pot recupera de la cei care le-au încasat necuvenit într-un termen de trei ani, după cum prevede art. 42 din acelaşi act normativ.

Sursa foto: Lege5 Online

Ce spune Curtea Constituţională?

Raportându-se la jurisprudenţa sa, Curtea subliniază că „principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite”. Instanţa de contencios constituţional a precizat, însă, că „un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice”.

În acest sens este invocată şi soluţia dată, în mai multe hotărâri, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a statuat că nu orice diferenţă de tratament semnifică, în mod automat, încălcarea dispoziţiilor din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la interzicerea discriminării. Astfel, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, „trebuie stabilit că persoane plasate în situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă”. Această justificare presupune existenţa unui „scop legitim” şi a unui „raport de proporţionalitate rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru utilizarea lui”. 

Situaţiile şi categoriile de persoane comparate de autorul excepţiei se află, însă, numai în mod aparent în situaţii analoage ori comparabile. Astfel, deşi atât art. 40 alin. (1), cât şi art. 42 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului se referă la sume acordate cu titlu de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate aferente concediilor medicale, situaţiile avute în vedere de legiuitor sunt evident diferite. În timp ce textul de lege supus analizei de constituţionalitate stabileşte una dintre condiţiile obţinerii dreptului la indemnizaţia acordată în temeiul ordonanţei amintite, respectiv termenul în care beneficiarul poate solicita acordarea acestei indemnizaţii, art. 42 se referă la dreptul celor care au plătit aceste sume de a le recupera de la cei care le-au încasat necuvenit.

Astfel, prin instituirea unui termen de 90 de zile, în ipoteza textului de lege criticat, legiuitorul a urmărit să asigure o corelare între veniturile încasate la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate prin contribuţia asiguraţilor şi plăţile din acest fond către aceiaşi asiguraţi, pentru a evita situaţiile când, din cauza decalajului mare dintre data naşterii dreptului la indemnizaţie şi data solicitării acestuia, s-ar putea ajunge la un dezechilibru între veniturile fondului şi cuantumul drepturilor decontate.

Pe de altă parte, recuperarea sumelor de bani acordate în mod necuvenit din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate nu urmăreşte satisfacerea unui drept individual, aşa cum este dreptul de a beneficia de indemnizaţiile acordate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, ci protejarea unui interes public care constă în asigurarea şi protejarea fondurilor publice din care se decontează aceste indemnizaţii, situaţie evident diferită de cea avută în vedere de textul de lege supus analizei de constituţionalitate.

În ceea ce priveşte diferenţa de regim juridic pe care legiuitorul o instituie între drepturile de creanţă ale instituţiilor publice şi drepturile de creanţă ale celorlalte persoane, Curtea apreciază – la fel ca şi în alte decizii anterioare – că instituţiile publice care asigură colectarea contribuţiilor către Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate urmăresc asigurarea unui interes general, respectiv îndeplinirea obligaţiei statului de a ocroti sănătatea publică, ceea ce justifică de asemenea protecţia deosebită acordată drepturilor de creanţă ale acestor instituţii.

Principiul egalităţii în drepturi prevăzut de Constituţie pentru cetăţeni nu poate ca, prin extensie, să primească semnificaţia unei egalităţi între cetăţeni şi autorităţile publice. Aşa fiind, nu se poate vorbi despre încălcarea principiului egalităţii decât atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, or, Curtea observă că, în ipoteza prevăzută de textul de lege criticat, persoanele juridice, ca subiecte colective de drept, se află evident într-o situaţie diferită.

Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 324/2013, publicată în Monitorul oficial nr. 441/19.07.2013, unde găsiţi toate considerentele care au dus la această decizie.