Curtea Constituțională a României (CCR) a constatat că soluția legislativă care îl exclude pe inculpat de la dreptul de a formula recurs în casație în situația în care instanța nu a dispus încetarea procesului penal, deși exista un temei legal, este neconstituțională, întrucât încalcă principiul egalității armelor și dreptul la un proces echitabil. Decizia CCR nr. 50/2025 publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 328 din 11 aprilie 2025 este definitivă și general obligatorie.
Dispoziția legală, declarată neconstituțională
CCR a admis, prin Decizia nr. 50/2025, excepția de neconstituționalitate ridicată de un condamnat definitiv pentru complicitate la folosirea de documente false în vederea obținerii de fonduri europene, într-un proces aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală.
Textul declarat neconstituțional este art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală, care, în forma sa actuală, permite doar atacarea cu recurs în casație a hotărârilor prin care s-a dispus în mod greșit încetarea procesului penal – scenariu ce vizează doar interesele acuzării. Nu este reglementat însă și cazul invers, în care instanța nu a dispus încetarea, deși exista un temei legal, situație care este clar în favoarea inculpatului.
Decizia:
Curtea Constituțională a decis să admită excepția de neconstituționalitate ridicată de inculpat în Dosarul nr. 1.009/96/2016/a8 al Înaltei Curți de Casație şi Justiție - Secția penală şi să constate că ”soluția legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casație în ipoteza în care în mod greșit nu a fost dispusă încetarea procesului penal este neconstituțională.”
Jurisprudența CEDO confirmă poziția CCR
Decizia nr. 50/2025 se înscrie în linia jurisprudenței Curții Constituționale privind respectarea principiului egalității armelor în procesul penal. În acest sens sunt reamitite considerentele statuate anterior prin Decizia nr. 641/2014, unde Curtea a criticat plasarea inculpatului într-o poziție procesuală inegală față de procuror, reținând că o asemenea diferență de tratament procesual încalcă dreptul la un proces echitabil.
CCR face trimitere și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a afirmat în repetate rânduri că egalitatea armelor este o componentă esențială a procesului echitabil. Hotărârile Foucher c. Franța (1997 – par. 34), Klimentyev c. Rusia (2006 – par. 95) și Bobek c. Polonia (2007 – par. 56) stabilesc că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții de echilibru față de adversarul său.
De asemenea, în cauza Coëme și alții c. Belgia (2000 – par. 102), CEDO a arătat că lipsa unor norme de procedură penală poate afecta grav protecția acordată acuzatului, inclusiv față de eventuale abuzuri de autoritate.
Dezechilibru juridic între acuzare și apărare
Curtea a constatat că prevederea criticată creează un regim juridic discriminatoriu, întrucât oferă procurorului o cale de atac ce nu este disponibilă și inculpatului. Astfel, inculpatul nu are la dispoziție niciun mijloc procesual prin care să corecteze o hotărâre de condamnare pronunțată pe baza unei greșite aprecieri a unei cauze de încetare a procesului penal, ceea ce contravine art. 129 din Constituție (dreptul la folosirea căilor de atac) și principiului ”egalității armelor”.
Se arată că această inechitate procedurală încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat atât în Constituția României, cât și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 6). CCR a subliniat că în lipsa unei posibilități echitabile de a formula recurs în casație, inculpatul se află într-o poziție net dezavantajoasă față de procuror, fără justificare obiectivă și rezonabilă.
Impactul asupra sistemului de justiție penală
În opinia Curții, condamnarea definitivă a unei persoane, în absența posibilității de a contesta o eroare privind nedispunerea încetării procesului penal, poate duce la menținerea unei soluții nelegale, cu implicații grave asupra vieții persoanei condamnate. Astfel, este afectat exercițiul drepturilor și libertăților fundamentale, inclusiv după executarea pedepsei, până la reabilitare.
Ce presupune încetarea procesului penal și cum s-a ajuns la condamnări potențial nelegale?
În dreptul procesual penal, încetarea procesului este o soluție pronunțată de instanță atunci când intervine una dintre cauzele prevăzute de lege care împiedică exercitarea acțiunii penale. Potrivit art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, aceste situații sunt reglementate la art. 16 alin. (1) lit. e)–j) și includ:
- lipsa plângerii prealabile, autorizării sau sesizării organului competent;
- amnistia sau prescripția;
- decesul inculpatului ori radierea persoanei juridice;
- retragerea plângerii, împăcarea sau un acord de mediere;
- existența unei cauze de nepedepsire;
- existența autorității de lucru judecat;
- transferul de proceduri către un alt stat.
În toate aceste cazuri, deși instanța poate admite că fapta ar fi fost comisă, procesul penal nu mai poate continua din motive obiective. Acțiunea penală rămâne astfel fără obiect, iar inculpatul nu mai poate fi sancționat penal.
Astfel, legislația permitea doar atacarea prin recurs în casație a situației în care instanța a dispus greșit încetarea procesului penal – adică atunci când inculpatul a beneficiat de această soluție în mod nejustificat. Această cale extraordinară era disponibilă exclusiv procurorului.
În schimb, dacă instanța a omis în mod greșit să dispună încetarea, chiar dacă exista o cauză legală evidentă, inculpatul nu avea posibilitatea de a ataca hotărârea definitivă.
Condamnări potențial nelegale
Această lacună legislativă a existat de la intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală, în 2014, până la pronunțarea deciziei Curții Constituționale nr. 50/2025. Prin urmare, este posibil ca în tot acest interval să fi fost pronunțate condamnări definitive în condiții nelegale, în sensul că instanțele ar fi trebuit să dispună încetarea procesului penal, dar nu au făcut-o, iar inculpații nu au avut nicio cale procesuală efectivă pentru a solicita corectarea acestor erori de drept.
Situația poate fi privită ca o veritabilă încălcare a garanțiilor procesuale, având în vedere că hotărârile definitive de condamnare pot restrânge exercițiul drepturilor și libertăților fundamentale pentru perioade semnificative de timp. Lipsa accesului la recurs în casație pentru corectarea acestor erori a transformat o deficiență procedurală într-un veritabil obstacol în calea înfăptuirii justiției.
Care sunt consecințele practice ale deciziei CCR nr. 50/2025?
Prin această decizie, Curtea Constituțională a instituit o nouă garanție procesuală pentru inculpații condamnați definitiv în mod nelegal, în situațiile în care instanța nu a constatat existența unei cauze de încetare a procesului penal, deși aceasta era incidentă.
Deschiderea unei noi căi de atac
Începând cu data publicării în Monitorul Oficial (11 aprilie 2025), persoanele aflate în această situație pot formula recurs în casație, în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală, invocând greșita nedispunere a încetării procesului penal.
Conform art. 435 CPP, termenul de introducere a recursului în casație este de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel. Prin urmare, decizia Curții poate fi valorificată în toate cauzele aflate încă în termenul legal pentru exercitarea acestei căi extraordinare de atac.
O situație comparabilă cu o lege penală mai favorabilă?
Deși decizia Curții nu reprezintă, din punct de vedere tehnic, o normă de drept penal substanțial, efectele sale concrete creează o situație juridică nouă, favorabilă condamnaților. Le este oferit accesul la o cale de atac care anterior le era interzisă prin lege. Practic, vorbim despre o schimbare de regim juridic care poate corecta condamnări nelegale și poate conduce, chiar și tardiv, la încetarea unor procese penale.