Încredinţarea minorului la separarea părinţilor

În materialul de mai jos găsiţi detalii, inclusiv din jurisprudenţa CEDO, privind punerea în aplicare a hotărârilor judecătoreşti de încredinţare a minorului, în situaţia în care acesta din urmă refuză să îl părăsească pe debitor – în termenii Codului de procedură civilă.

Sesizarea CCR cu excepţia de neconstituţionalitate pe care o vom prezenta în cele ce urmează a fost făcută la cererea părţii reclamante într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii formulate de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Suceava pentru includerea minorului într-un program de consiliere psihologică în baza unui titlu executoriu.

Motivarea excepției de neconstituționalitate

Sunt criticate, ca fiind neconstituţionale, prevederile art. 913 din Codul de procedură civilă, autorul acesteia susţinând, în esenţă, că :

– dispozițiile legale permit ca o hotărâre judecătorească să nu fie executată, astfel încât nu se îndeplinește a doua parte a actului de justiție, respectiv punerea în executare a acesteia. Așadar, nicio hotărâre nu poate fi lipsită de efecte, iar textul legal criticat deschide posibilitatea copilului de a avea drept de veto asupra unei hotărâri judecătorești;

– prin dispozițiile legale criticate se prelungește nejustificat sau chiar este împiedicată punerea în aplicare a hotărârii judecătorești. În ipoteza în care ar exista motive pentru care refuzul minorului ar fi justificat, situația respectivă ar trebui să fie rezolvată în cercetările instanței de fond sau în căile de atac ale hotărârii judecătorești;

– dispozițiile art. 913, precum și toată procedura de executare silită reglementată de art. 910-914 din Codul de procedură civilă sunt neconstituționale, întrucât în loc să conducă la îndeplinirea hotărârilor judecătorești de încredințare, respectiv la asigurarea dreptului de a avea legături personale, conferă creditorului posibilitatea de a se mulțumi, cel mult, cu o variantă pecuniară.

– textul criticat nu precizează obiectivele consilierii psihologice a copilului, astfel încât aceasta reprezintă o pură formalitate, fără a produce vreo consecință.

Obiectul excepției de neconstituționalitate

Codul de procedură civilă

Art. 913 – Refuzul minorului

„(1) Dacă executorul constată că însuși minorul refuză în mod categoric să îl părăsească pe debitor sau manifestă aversiune față de creditor, va întocmi un proces-verbal în care va consemna constatările sale și pe care îl va comunica părților și reprezentantului direcției generale de asistență socială și protecția copilului.

(2) Reprezentantul direcției generale de asistență socială și protecția copilului va sesiza instanța competentă de la locul unde se află minorul, pentru ca aceasta să dispună, în funcție de vârsta copilului, un program de consiliere psihologică, pentru o perioadă ce nu poate depăși 3 luni. Cererea se soluționează de urgență în camera de consiliu, prin încheiere nesupusă niciunei căi de atac, pronunțată cu citarea părinților și, după caz, a persoanei la care se află copilul. Dispozițiile legale privind ascultarea copilului rămân aplicabile.

(3) La finalizarea programului de consiliere, psihologul numit de instanță va întocmi un raport pe care îl va comunica instanței, executorului judecătoresc și direcției generale de asistență socială și protecția copilului.

(4) După primirea raportului psihologului, executorul va relua procedura executării silite, potrivit art. 911.

(5) Dacă și în cursul acestei proceduri executarea nu va putea fi realizată din cauza refuzului minorului, creditorul poate sesiza instanța competentă de la locul unde se află minorul în vederea aplicării unei penalități, dispozițiile art. 906 alin. (2) și (4)-(6) fiind aplicabile în mod corespunzător.”

Decizia Curţii Constituţionale

Curtea a respins, ca neînemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, arătând, în concluziile formulate, că legiuitorul român, în intenţia de a proteja toate interesele concurente, a dat prevalență principiului interesului superior al copilului. Copilul nu poate fi sancționat pentru că nu mai dorește să aibă relații personale cu unul dintre părinți, dar această dorință a sa este analizată cu ajutorul unui psiholog specializat capabil să deceleze opiniile reale ale minorului de atitudinile condiționate de un eventual conflict de loialitate sau de manipularea părintelui căruia i-a fost încredințat copilul. Desigur, adaugă Curtea, autoritățile competente trebuie să acționeze cu celeritate în sensul rezolvării acestor situații delicate care țin de viața de familie, însă textul legal criticat nu prezintă niciun viciu de neconstituționalitate, nefiind încălcate prevederile din Constituție ori cele privind dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

De altfel, alin. (2) al art. 913 din Codul de procedură civilă se referă la un termen de 3 luni pentru programul de consiliere psihologică, cererea de încuviințare a unui astfel de program fiind soluționată cu celeritate de către instanța competentă. Curtea constată că textul legal criticat nu încalcă dreptul la judecarea unei cauze într-un termen rezonabil, având în vedere specificitatea domeniului în discuție care reclamă protejarea interesului superior al minorului.

Referiri la jurisprudenţa CCR

Întrucât dispozițiile legale criticate au mai format obiect al controlului de constituționalitate prin raportare la critici similare, Curtea face trimiteri pe chestiuni de principiu, astfel:

• Dispozițiile legale criticate reglementează procedura de executare a hotărârilor judecătorești referitoare la minori, atunci când copilul minor a fost încredințat unuia dintre părinți, unui terț sau unei instituții de ocrotire printr-o hotărâre judecătorească, iar persoana care deține copilul încearcă să se sustragă de la executarea hotărârii, având un caracter de noutate în legislația procesual civilă. Procedura reglementată de textele legale criticate prevede că în cazul refuzului debitorului obligației de încredințare a minorului de a executa această obligație pot fi luate măsuri de constrângere de natură patrimonială prevăzute de lege pentru neexecutarea obligațiilor de a face, respectiv când obligația nu este evaluabilă în bani [art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă], iar dacă debitorul este de rea-credință, legiuitorul a reglementat obligația executorului judecătoresc de a sesiza parchetul de pe lângă instanța de executare în vederea începerii urmăririi penale.
• Procedura reglementată de dispozițiile art. 910-914 din Codul de procedură civilă nu încalcă dreptul la un proces echitabil garantat constituțional și convențional. Procesul echitabil constituie o garanție a principiului legalității, iar termenul rezonabil, o garanție a faptului că justiția asigură realizarea drepturilor și libertăților cetățenilor, cu eliminarea tergiversărilor și a mijloacelor șicanatoare. Or, procedura legală criticată instituie suficiente garanții pentru asigurarea unui proces echitabil și a termenului rezonabil.
• Legiuitorul a reglementat mai multe măsuri graduale ca intensitate, menite să constrângă debitorul să execute obligația prevăzută în titlul executoriu, prin intermediul instanței de judecată. Aplicarea penalităților reprezintă un mijloc de constrângere judiciară, o sancțiune pecuniară, care are rolul de a crea debitorului obligației o presiune suplimentară, inclusiv prin acumularea, timp de trei luni, a sumelor datorate pentru întârzierea în executare. După acest termen, legiuitorul a prevăzut o sancțiune mult mai gravă, respectiv constrângerea debitorului cu aplicarea unei sancțiuni penale.
• Referitor la critica privind posibilitatea de a influența comportamentul minorului în sensul de a-l respinge pe părintele care a câștigat procesul, Curtea a reținut că legiuitorul a prevăzut, în funcție de vârsta copilului, un program de consiliere psihologică pentru o perioadă ce nu poate depăși 3 luni, la finalizarea căruia psihologul numit de instanță va întocmi un raport. După primirea raportului, executorul judecătoresc va relua procedura executării silite.
• În ceea ce privește critica potrivit căreia prin opunerea minorului la cele stabilite prin hotărârea judecătorească sunt încălcate dispozițiile art. 26 alin. (2) din Constituție, Curtea a observat că prin sintagma „persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora” legiuitorul constituant a avut în vedere persoana fizică având capacitate deplină de exercițiu și experiență de viață, care are posibilitatea de a-și valorifica acest drept în deplină cunoștință de cauză, situație care nu se regăsește în persoana unui minor, lipsit de capacitate de exercițiu. Așadar, Curtea nu a reținut încălcarea dreptului de a dispune de el însuși al părintelui căruia nu i-a fost încredințat copilul, prin opoziția acestuia din urmă la legăturile personale stabilite prin hotărârea judecătorească.
• Curtea a reținut că instanța de la Strasbourg are o jurisprudență bogată prin care a dat prevalență interesului superior al copilului:

– CEDO a decis că respectul pentru viața familială implică, în materia separației copiilor de părinți, obligația pozitivă a statului de a lua toate măsurile necesare, atât pentru a menține legăturile personale, cât și pentru a reuni copilul cu părintele său, ținând cont de interesul superior al minorului.

– în privința dreptului la reunire al minorului cu părinții săi, asupra căruia a fost luată măsura plasamentului, trebuie atins un just echilibru între interesul superior al copilului de a rămâne în plasament și cel al părintelui de a fi reunit cu copilul.

– CEDO atribuie o importanță deosebită interesului superior al copilului, care, în funcție de natura și de gravitatea sa, poate să predomine asupra interesului părintelui, căci art. 8 nu ar putea în niciun caz să autorizeze un părinte să ia măsuri de natură să prejudicieze sănătatea sau dezvoltarea copilului său.

– Art. 8 din Convenție, din punctul de vedere al garanțiilor procedurale, impune și o altă obligație în sarcina statelor, și anume aceea de a soluționa cauzele cu celeritate, întrucât în relația unui părinte cu copilul său trebuie manifestată o diligență excepțională, având în vedere faptul că trecerea timpului poate reprezenta o soluționare de facto a cauzei.

– copilul nu poate fi obligat să aibă relații personale cu părintele divorțat, tocmai de aceea este necesară parcurgerea unei etape de consiliere psihologică prin care să se deceleze cu claritate opțiunea reală a copilului.

– în ceea ce privește dreptul de vizită, interesul superior al copilului nu poate să fie determinat în mod obiectiv prin raportare la o prevedere legală cu caracter general. Având în vedere marea varietate de situații pe care le prezintă viața de familie, trebuie analizate circumstanțele particulare ale fiecărui caz, pentru a putea fi siguri că există un just echilibru între drepturile tuturor persoanelor implicate. În consecință, se poate interpreta art. 8 ca impunând statelor membre obligația de a examina în fiecare caz dacă este în interesul superior al copilului să rămână în contact cu persoana care s-a îngrijit de el o perioadă de timp suficient de lungă, puțin contând faptul că acel copil este legat sau nu din punct de vedere biologic de acea persoană.

– dacă în privința copiilor nu este de dorit să fie luate măsuri coercitive în acest domeniu delicat, recurgerea la sancțiuni nu trebuie să fie exclusă în caz de comportament ilegal al părintelui cu care trăiesc respectivii copii. Interesul superior al copilului poate să ceară, câteodată, ca acel copil să nu fie separat de părintele la care se găsește sau ca el să nu fie înapoiat părintelui care îl cere.

Decizia nr. 715/2019 a CCR, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 20 februarie 2020