13 Noiembrie, 2019

Impozitul pe teren în intravilan, pe categorii de folosinţă şi tipuri de arendatori

Impozitul pe teren se stabileşte luând în calcul numărul de metri pătraţi de teren, rangul localităţii în care este amplasat terenul şi zona şi/sau categoria de folosinţă a terenului, conform încadrării făcute de consiliul local. Aceasta este dispoziţia generală, prevăzută de art. 258 alin. (1) din Codul fiscal, urmată de diferenţieri după categoria de folosinţă şi tipul de contribuabili

Impozitarea după categoria de folosinţă

În cazul unui teren amplasat în intravilan, înregistrat în registrul agricol la categoria de folosinţă terenuri cu construcţii, impozitul pe teren se stabileşte prin înmulţirea suprafeţei terenului, exprimată în hectare, cu suma corespunzătoare prevăzută în tabelul de la alineatul (2) al articolului 258 din Codul fiscal.

În cazul unui teren amplasat în intravilan, înregistrat în registrul agricol la altă categorie de folosinţă decât cea de terenuri cu construcţii, impozitul pe teren se stabileşte prin înmulţirea suprafeţei terenului, exprimată în hectare, cu suma corespunzătoare impozitului pe teren, iar acest rezultat se înmulţeşte cu un coeficient de corecţie.

Cum se impozitează contribuabilul persoană juridică?

Potrivit alin. (51) al aceluiaşi articol, prin excepţie, în cazul contribuabililor persoane juridice, pentru terenul amplasat în intravilan, înregistrat în registrul agricol la altă categorie de folosinţă decât cea de terenuri cu construcţii, impozitul pe teren se calculează conform prevederilor arătate mai sus, numai dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii:

  • au prevăzut în statut, ca obiect de activitate, agricultură;
  • au înregistrate în evidenţa contabilă venituri şi cheltuieli din desfăşurarea activităţii de agricultură.

În caz contrar, alin. (52) al aceluiaşi articol prevede că impozitul pe terenul situat în intravilanul unităţii administrativ-teritoriale, datorat de contribuabilii persoane juridice, se calculează la categoria de teren cu construcţii, cum am arătat mai sus, adică se înmulţeşte suprafaţa terenului, exprimată în hectare, cu suma corespunzătoare prevăzută în tabelul de la alineatul (2) al articolului 258 din Codul fiscal.

Impozitarea când terenul arendat aparţine primăriei sau unei persoane juridice private

Chestiunea a declanşat o critică de neconstituţionalitate, formulată în în cauze având ca obiect anularea unor decizii de impunere cu privire la stabilirea impozitului pe teren.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia au susţinut, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate creează o discriminare pozitivă a persoanei juridice arendator, proprietar al terenului fiind unitatea administrativ-teritorială, faţă de o persoană juridică arendator proprietar privat al terenului, deoarece calcularea diferenţiată a impozitului pe teren în funcţie de condiţiile impuse de textul de lege criticat aduce atingere intereselor legitime ale proprietarilor privaţi de teren intravilan agricol. În acest sens se arată că legiuitorul nu a luat în considerare situaţia în care proprietarul privat al terenului intravilan agricol arendează un teren necultivat, înregistrând venituri din cedarea folosinţei bunurilor.

În această situaţie, calitatea de contribuabil plătitor al impozitului pe teren o are arendatorul, dacă terenul agricol intravilan este proprietatea privată a persoanei juridice. În cazul în care proprietarul terenului intravilan agricol este unitatea administrativ-teritorială, calitatea de contribuabil o are arendaşul.

Deşi în ambele cazuri arendaşul îndeplineşte condiţiile art. 258 alin. (51) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în primul caz arendatorul va plăti un impozit mult mai mare, calculat în condiţiile în care nu va beneficia de facilitatea fiscală, iar în al doilea caz, arendaşul va beneficia de facilitatea fiscală, plătind un impozit mult mai mic.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autorii excepţiei de neconstituţionalitate se raportează, de fapt, la modul în care unităţile administrativ-teritoriale îşi îndeplinesc obligaţia de plată a taxei pe terenul agricol.

Art. 256 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal prevăd că “Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, se stabileşte taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe teren.

Curtea constată că autorii excepţiei de neconstituţionalitate pornesc de la o ipoteză eronată, considerând că unitatea administrativ-teritorială şi persoana juridică se află în aceeaşi situaţie juridică. Regimul juridic aplicabil celor două entităţi nu este similar, ci prezintă particularităţi date de natura juridică diferită a acestora în funcţie de care se poate aplica un tratament juridic diferenţiat.

Astfel, pe de o parte, unităţile administrativ-teritoriale gestionează bugetul local, iar impozitul pe terenul acestor entităţi se face venit tot la bugetul local, astfel că ar fi absurd ca autorităţile în cauză să fie obligate (formal) să îşi plătească sieşi un impozit care revine aceluiaşi buget. Pe de altă parte, unităţile administrativ-teritoriale nu au ca obiect principal de activitate desfăşurarea de activităţi economice, ci gestionarea treburilor publice, în condiţiile legii, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă. În aceste condiţii, soluţia legislativă are o justificare obiectivă şi raţională.

Dispoziţiile art. 258 alin. (51) reprezintă – astfel cum subliniază Curtea, în examinarea criticii de faţă –  o facilitate acordată persoanelor juridice care au prevăzut în statut, ca obiect de activitate, agricultură şi au înregistrate în evidenţa contabilă venituri şi cheltuieli din desfăşurarea acestei activităţi. Scopul acestei reglementări este acela de a stimula menţinerea terenurilor din intravilan în circuitul agricol, precum şi exploatarea lor de către chiar societăţile care deţin în proprietate astfel de terenuri, aceasta fiind opţiunea legiuitorului ce are o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru un tratament diferenţiat.

Stabilirea obligaţiei de plată a impozitelor şi taxelor locale, precum şi scutirea de la plata unor impozite sau taxe pentru anumite bunuri ori venituri sau pentru anumite categorii de contribuabili se întemeiază pe principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale. În situaţia de faţă însă regimurile juridice aplicabile sunt diferite. Acest lucru nu înseamnă o încălcare a art. 44 privind dreptul de proprietate privată sau a art. 135 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) privind economia şi libertatea comerţului din Constituţie.

În final, Curtea a mai observat că autoarele excepţiei sunt nemulţumite şi de modul în care autoritatea fiscală a interpretat şi a aplicat dispoziţiile de lege criticate cu privire la noţiunea de venituri provenite din activitatea de agricultură. Or, controlul unei eventuale aplicări greşite a legii de către organele fiscale, concretizată într-o decizie de impunere, nu ţine de resortul contenciosului constituţional, Curtea neputând analiza temeinicia acestui act. Partea care se consideră vătămată are, potrivit Codului de procedură fiscală, posibilitatea contestării acestui act în faţa organului emitent, iar apoi în faţa instanţei de judecată.

Curtea a respins critica de neconstituţionalitate. Întreaga dezvoltare a cauzei poate fi consultată în Monitorul Oficial nr. 632/2015 în care s-a publicat Decizia nr. 503/2015, pronunţată în 30 iunie 2015.

comentarii

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu