Atragem atenţia, aici, asupra unei situaţii speciale, anume de degradarea terenului devenit astfel impropriu pentru folosire în scop agricol. Exceptarea de la plata impozitului este reglementată, însă, foarte strict în Codul fiscal.

Demersurile pentru obţinerea scutire de la plata impozitului trebuie bine docvumentate, deoarece excepţiile sunt strict delimitate în Codul fiscal.

În cazul de faţă, este vorba despre un teren care a fost revendicat de la stat și care, în cele din urmă a fost restituit, dar într-o formă degradată care îl făcea impropriu pentru agricultură sau silvicultură. În urma impunerii pentru plata impozitului, titularul a cerut în instanţă anularea deciziei de impunere, iar ca urmare a respingerii cererii sale, acesta a ridicat excepţia de neconstituționalitate a prevederilor art. 257 lit. i) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Autoarea excepției de neconstituționalitate şi-a motivat critica formulată astfel:

– Dispozițiile criticate creează o situație de discriminare între persoane aflate în aceleași circumstanțe, respectiv între proprietarii terenurilor degradate ca urmare a fenomenelor naturale și proprietarii terenurilor degradate în urma acțiunilor umane. Deși ambele categorii de persoane se află în situația de a nu putea folosi terenurile pe care le dețin în proprietate din motive ce nu țin de voința lor, în interpretarea pe care instanțele au dat-o dispozițiilor art. 257 lit. i) din Codul fiscal, doar proprietarii terenurilor degradate în urma unor fenomene naturale beneficiază de scutire de la plata impozitului. Or, nu există niciun temei just care să justifice un regim juridic diferit pentru cele două categorii de persoane de vreme ce niciuna dintre aceste categorii nu poate opta în mod obiectiv pentru a da o întrebuințare terenurilor pe care le deține.

– Nu este corect ca statul să impună o restrângere a dreptului de proprietate, prin obligarea la plata impozitului pe teren, pentru terenuri care în prezent nu pot fi folosite în niciun scop din culpa statului, care le-a degradat în mod iresponsabil. Situația este cu atât mai inechitabilă cu cât statul nu percepe impozitul de la persoanele care nu-și pot folosi terenurile care au fost degradate în urma unor fenomene naturale.

– Astfel, în măsura în care art. 257 lit. i) din Codul fiscal s-ar aplica în sensul stabilit de instanța de fond, proprietarul unui teren care deja suferă un prejudiciu ca urmare a imposibilității de a-și folosi bunul este obligat să suporte un prejudiciu și mai mare, întrucât statul îi percepe impozit pentru bunul respectiv. Limitarea dreptului de proprietate prin perceperea unui impozit pentru bunul ce face obiectul dreptului de proprietate reprezintă o restrângere a dreptului de proprietate în sensul art. 53 din Constituție și ar trebui să aibă un caracter excepțional și proporțional.

– Prin impunerea unui impozit pentru terenuri care aduc proprietarilor lor doar prejudicii, întrucât necesită investiții semnificative pentru a recăpăta utilitatea economică, statul nu asigură o așezare justă a sarcinii fiscale. O justă așezare ar presupune ca statul să perceapă impozite și taxe de la persoanele ale căror bunuri aduc beneficii și care pot suporta astfel taxele și impozitele percepute de stat, iar nu de la persoanele care deja sunt în situația de a nu putea utiliza bunurile pe care le dețin. 

Obiectul excepției de neconstituționalitate

În discuţie sunt prevederile art. 257 lit. i) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care au următorul conținut:

“Impozitul pe teren nu se datorează pentru: […] i) terenurile care prin natura lor și nu prin destinația dată sunt improprii pentru agricultură sau silvicultură, orice terenuri ocupate de iazuri, bălți, lacuri de acumulare sau căi navigabile, cele folosite pentru activitățile de apărare împotriva inundațiilor, gospodărirea apelor, hidrometeorologie, cele care contribuie la exploatarea resurselor de apă, cele folosite ca zone de protecție definite în lege, precum și terenurile utilizate pentru exploatările din subsol, încadrate astfel printr-o hotărâre a consiliului local, în măsura în care nu afectează folosirea suprafeței solului.”

Dispozițiile Legii nr. 571/2003 au fost abrogate prin Legea nr. 227/2015 privind Noul Cod fiscal, dar Curtea şi-a îndeplinit obligaţia legală de a analiza dispozițiile legale, întrucât ele continuă să producă efecte juridice în cauza de față.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea a reţinut că textul art. 257 din Legea nr. 571/2003 se referă la scutirea de la plata impozitului pe teren, lit. i) a acestui articol vizând, printre altele, terenurile care prin natura lor și nu prin destinația dată sunt improprii pentru agricultură sau silvicultură.

Reglementarea se regăseşte şi în Noul Cod fiscal, aprobat prin Legea nr. 277/2015, într-o formă restrânsă, pe care o reproducem, spre comparaţie şi documentare:

Art. 464. – Scutiri

(1) Nu se datorează impozit/taxă pe teren pentru:

[…]

  1. k) terenurile care prin natura lor și nu prin destinația dată sunt improprii pentru agricultură sau silvicultură;

 

În speță, după cum a reţinut Curtea, este vorba de un teren care a fost revendicat de la stat și care, în cele din urmă a fost restituit, dar într-o formă degradată care îl făcea impropriu pentru agricultură sau silvicultură, conform susținerilor autoarei excepției de neconstituționalitate.

Examinând critica pe care a fost investită spre soluţionare, Curte face, însă, departajarea necesară şi precizează că revine însă instanțelor judecătorești să stabilească dacă în urma acțiunilor fostului proprietar [statul] terenul a devenit impropriu folosirii pentru agricultură sau silvicultură prin natura sa.

Curtea a constatat că, în realitate, criticile autoarei excepției de neconstituționalitate vizează chestiuni care țin de interpretarea și aplicarea legii, ce sunt de competența instanțelor de judecată. În acest sens, Curtea a făcut trimitere la jurisprudenţa constantă a CCR, prin care s-a statuat că interpretarea și aplicarea normelor legale la speța dedusă judecății sunt atributul instanțelor de judecată și nu intră în competența sa de soluționare, instanța de contencios constituțional pronunțându-se, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, “numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată”, iar nu cu privire la modul de aplicare a legii.

Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 257 lit. i) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, prin Decizia nr. 577/2019, pronunțată în ședința din data de 1 octombrie 2019 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 248 din 25 martie 2020.

www.lege5.roRapid actualizată, platforma legislativă Indaco Lege5 este instrumentul ideal pentru urmărirea modificărilor legislative, mai ales în contexul decretării stării de urgență pe teritoriul României

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here