22 Septembrie, 2019

Impozitarea clădirilor, a terenurilor și a mijloacele de transport, intrate/ieşite în/din proprietate, se face prin reglementări aberante, inechitabile, absurde și discriminatorii

Cuprins:

„Atunci vor fi republicile fericite: când domnitorii vor gândi sau gânditorii vor domni”. (Platon).

Legea e moartă, când triumfă sceleraţii. (Anatole France, Les Dieux ont soif 27).

1. Esenţa problemei în discuţie.

Anexa nr. 1/1. Evoluţia reglementărilor privind impozitele și taxele locale de la 1 ianuarie 1952 și până în prezent.

Anexa nr. 1/2. Prevederile cu privire la impozitarea clădirilor, a terenurilor și a mijloacelor de transport 1) din prima și din ultima reglementare, din perioada 1 ianuarie 1952 – 31 decembrie 2015, și 2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în vigoare cu 1 ianuarie 2016.

Anexa 1/3. Situaţia comparativă dintre prevederile cu privire la impozitarea clădirilor, a terenurilor și a mijloacelor de transport în vigoare pe perioada 1 ianuarie 1952 – 31 decembrie 2015, faţă de cele aberante, în vigoare cu 1 ianuarie 2016.

2. Exemple care demonstrează caracterul aberant, inechitabil, absurd și discriminatoriu al prevederilor legale prin care se impozitează mijloacele de transport second-hand înstrăinate.

3. Argumente care demonstrează caracterul aberant, inechitabil, absurd și discriminatoriu al prevederilor legale prin care se impozitează clădirile, terenurile și mijloacele de transport înstrăinate.

3.1. Impozitele pe clădiri, pe teren, pe mijloacele de transport fiind singurele impozite reale, acestea trebuie corelate cu perioada de deţinere în proprietate.

3.2. Prevederile legale în discuţie contravin regulilor speciale și regulilor generale din „Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal”.

3.3. Prevederile legale în discuţie contravin art. 16, 44 și 56 din Constituţia României.

3.4. Prevederile legale criticate sunt inechitabile, aberante, absurde și discriminatorii sub aspectul persoanelor desemnate să plătească impozitele.

3.5. În baza aberantelor prevederi în discuţie, sute de mii de persoane fizice și juridice au obligaţia legală de a plăti impozit pentru întregul an fiscal asupra unor bunuri care nu mai există nici fizic în anul respectiv.

3.6. Prin prevederile legale criticate s-a impus un tratament fiscal egal între două categorii de persoane aflate în situaţii juridice foarte diferite.

3.7. Prin prevederile legale criticate se încalcă dreptul de a nu fi discriminat.

3.7.1. Reglementarea dreptului de a nu fi discriminat.

3.7.2. Statul tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii asemănătoare.

3.7.3. Statul refuză să trateze diferit persoane aflate în situaţii diferite.

3.8. Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.

3.9. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că drepturile constituţionale trebuie să fie reale şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii.

3.10. Prevederile criticate încalcă grav „principiul echităţii în impozitare

3.11. România a ajuns groapa de gunoi a Europei cu mijloace de transport second-hand.

3.12. Consecinţele generate de existenţa aberantelor prevederi legale în impozitarea mijloacele de transport second-hand înstrăinate.

3.13. Măsuri ce se impun a fi luate.

Tabelul 3.13/1. Situaţia comparativă dintre actualele prevederi ale Codului fiscal și prevederile propuse a fi introduse cu privire la impozitarea clădirilor, a terenurilor și a mijloacelor de transport înstrăinate

Bibliografie 

Rezumat.

Materialul de faţă prezintă:

1) numeroasele și gravele neajunsuri existente în impozitare a circa 10 milioane de contribuabili persoane fizice și juridice, cu o materie impozabilă de aproximativ 9 milioane de clădiri, 6 milioane de mijloace de transport și 12 milioane de terenuri, și

2) propuneri concrete, cu certă aplicabilitate practică prin care se asigură eliminarea neajunsurilor respective.

Mai precis, prin acest material se prezintă prevederile aberante, discriminatorii, absurde şi inechitabile

(1) din „Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, și

(2) din Deciziile Curţii Constituționale nr. 293/2018 şi nr. 568/2018, prin care se stabileşte că, începând cu 1 ianuarie 2016, impozitul pe clădiri (art. 461 alin. (1), (5) şi alin. (7), impozitul pe teren (art. 466 alin. (1) şi (3), și impozitul pe mijlocul de transport (art. 471 alin. (1) şi alin. (4), este datorat pentru întregul an fiscal de persoana care are în proprietate bunul la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior.

Aceste prevederi au generat, începând cu 1 ianuarie 2016, data intrării în vigoare a noului Cod fiscal (Legea nr. 227/2015), și generează permanent atâta timp cât vor fi în vigoare, numeroase și grave inechităţi în impozitare și în înfăptuirea justiţiei sociale, dintre care cele mai importante sunt:

a) o persoană care a cumpărat peste 1.000 de autoturisme într-un an, şi pe care le-a vândut în acelaşi an, nu a datorat nici un impozit pentru acestea (cazul este real și este prezentat și în acest material);

b) o persoană care are în proprietate un autoturism până la 362 de zile dintr-un an, NU a datorează impozit pentru acest autoturism;

c) o persoană care are în proprietate un autoturism chiar și numai pentru 3 zile, datorează impozitul pentru acest autoturism pentru un întreg an.

Prevederile legale și cele două Decizii ale Curţii Constituționale în discuţie:

- încalcă grav principiul corelării (stabilirii) impozitelor cu perioada de deţinere în proprietate a materiei impozabile;

- încalcă grav regulile speciale și regulile generale în impozitare din „Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal”;

- încalcă grav art. 16, art. 44 și art. 56 din Constituţia României;

- sunt inechitabile, aberante, absurde și discriminatorii sub aspectul persoanelor desemnate să plătească impozitele;

- conduc la situaţia în care sute de mii de persoane fizice și juridice au obligaţia legală de a plăti impozit, pentru un întreg an fiscal, asupra unor bunuri care nu mai există nici fizic în anul respectiv;

- impun un tratament fiscal egal între două categorii de persoane aflate în situaţii juridice foarte diferite;

- încalcă dreptul de a nu fi discriminat;

- tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii asemănătoare;

- refuză să trateze diferit persoane aflate în situaţii diferite;

- conduc la un sistem legal de impuneri care nu asigură aşezarea justă a sarcinilor fiscale;

- conduc la situaţia ca unele drepturile constituţionale sunt teoretice şi iluzorii, și nu reale şi efective;

- încalcă grav „principiul echităţii în impozitare”;

- au contribuit la actuala situaţie în care România a ajuns groapa de gunoi a Europei cu mijloace de transport second-hand, generând numeroase și grave consecinţe negative pe plan economic și social. Cuvinte și expresii cheie: taxă; impozit; mijloace de transport; dobândite; radiate 

1. Esenţa problemei în discuţie.

Greşelile legislative sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se frânează dezvoltarea unei ţări întregi şi se afectează, uneori pentru zeci de ani, viitorul ei.”. (Prelucrare, de N. Grigorie Lăcriţa, după „Mihai Eminescu despre politică”).

Cei mici, de când este lumea, au suferit din pricina neghiobiei celor mari”. (La Fontaine, Fabule, II, 4, „Taurii şi broaştele”).
 

Timp de 64 de ani, între 1 ianuarie 1952 și 31 decembrie 2015, respectiv 38 de ani în economia socialistă și 26 de ani în economia capitalistă, s-a aplicat, fără nicio schimbare, următoarea „regulă cu caracter general”:

1) dobândirea unei clădiri, a unui teren, a unui mijloc de transport se impun cu începere de la 1 a lunii următoare celei în care a fost dobândit;

2) înstrăinarea unei clădiri, a unui teren, a unui mijloc de transport se scade cu începere de la 1 a lunii următoare celei în care au avut loc înstrăinarea.

În Anexa nr. 1/1 este redată „Evoluţia reglementărilor privind impozitele și taxele locale de la 1 ianuarie 1952 și până în prezent”, prin care s-a aplicat această „regulă cu caracter general”.

Începând cu 1 ianuarie 2016 a intrat în vigoare (noul Cod fiscal) „Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal”, care reglementează aberant, inechitabil, absurd și discriminatoriu faptul că:

1) impozitul pe clădiri, pe teren, pe mijloacele de transport este datorat pentru întregul an fiscal de persoana care are în proprietate clădirea, terenul, mijlocul de transport la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior;

2) în cazul în care dreptul de proprietate asupra unei clădiri, unui teren, unui mijloc de transport este transmis în cursul unui an fiscal, impozitul va fi datorat de persoana care deţine dreptul de proprietate asupra clădirii, terenului, mijlocului de transport la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior anului în care se înstrăinează.

Altfel spus, aceste prevederi dispun că:

a) dobândirea unei clădiri, a unui teren, a unui mijloc de transport se impune cu începere de la 1 ianuarie a anului următor celei în care a fost dobândit;

b) înstrăinarea unei clădiri, a unui teren, a unui mijloc de transport se scade cu începere de la 1 ianuarie a anului următor celei în care au avut loc înstrăinarea.

În Anexa nr. 1/2 sunt prezentate „Prevederile cu privire la impozitarea clădirilor, a terenurilor și a mijloacelor de transport 1) din prima și din ultima reglementare, din perioada 1 ianuarie 1952 – 31 decembrie 2015, și 2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în vigoare cu 1 ianuarie 2016”.

Pentru o mai uşoară înţelegere a diferenţei deosebit de mari dintre prevederile cu privire la impozitarea clădirilor, a terenurilor și a mijloacelor de transport (1) raţionale, existente în perioada 1 ianuarie 1952 – 31 decembrie 2015, și (2) cele aberante, în vigoare cu 1 ianuarie 2016, s-a întocmit Anexa nr. 1/3.

Anexa 1/3.

 Situaţia comparativă dintre prevederile cu privire la impozitarea clădirilor, a terenurilor și a mijloacelor de transport în vigoare pe perioada 1 ianuarie 1952 – 31 decembrie 2015, faţă de cele aberante, în vigoare cu 1 ianuarie 2016.

 

Prevederile din perioada

1 ianuarie 1952 – 31 decembrie 2015:

Prevederile din „Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal”, în vigoare cu 1 ianuarie 2016:

1) dobândirea unei clădiri, a unui teren, a unui mijloc de transport se impun cu începere de la 1 a lunii următoare celei în care a fost dobândit;

 

2) înstrăinarea unei clădiri, a unui teren, a unui mijloc de transport se scade cu începere de la 1 a lunii următoare celei în care au avut loc înstrăinarea.

a) dobândirea unei clădiri, a unui teren, a unui mijloc de transport se impune cu începere de la 1 ianuarie a anului următor celei în care a fost dobândit;

b) înstrăinarea unei clădiri, a unui teren, a unui mijloc de transport se scade cu începere de la 1 ianuarie a anului următor celei în care au avut loc înstrăinarea.

 

Reglementările aberante, inechitabile, absurde și discriminatorii introduse prin „Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal”, în vigoare cu 1 ianuarie 2016, au fost sesizate la Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate de către:

1) Avocatului Poporului, a cărui sesizare a fost respinsă ca neîntemeiată prin „Decizia nr. 293/2018”, și de către

2) cetăţeanul Gheorghe Miu, a cărui sesizare a fost și ea respinsă tot ca neîntemeiată prin „Decizia nr. 568/2018”.

Argumentele aduse de Avocatul Poporului în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate sunt un model (1) de preocupare și de acţiune reală pentru înfăptuirea justiţiei sociale, (1) şi de profesionalism, de argumentate temeinică, ştiinţifică, fapt pentru care le-am folosit și în elaborarea acestui material.

Deci, prin aceste terifiante decizii ale Curţii Constituţionale s-a considerat că sunt corecte, sunt echitabile, sunt nediscriminatorii prevederile legale în discuţie prin care se ajunge, aşa după cum se va vedea şi din cele ce urmează, ca:

a) o persoană care a cumpărat peste 1.000 de autoturisme într-un an, şi pe care le-a vândut în acelaşi an, nu a datorat nici un impozit pentru acestea (cazul este real și este prezentat și în acest material);

b) o persoană care are în proprietate un autoturism până la 362 de zile dintr-un an, NU a datorează impozit pentru acest autoturism;

c) o persoană care are în proprietate un autoturism chiar și numai pentru 3 zile, datorează impozitul pentru acest autoturism pentru un întreg an.

În cele ce urmează se demonstrează caracterul aberant, discriminatoriu şi inechitabil al prevederilor

1) din „Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal”: art. 461 alin. (1), alin. (5) şi alin. (7); art. 466 alin. (1) şi alin. (3); art. 471 alin. (1) şi alin. (4), și

2) din Deciziile Curţii Constituționale nr. 293/2018 nr. 568/2018, prin care se stabileşte, începând cu 1 ianuarie 2016, că:

a) dobândirea unei clădiri, a unui teren, a unui mijloc de transport se impune cu începere de la 1 ianuarie a anului următor celei în care a fost dobândit;

b) înstrăinarea unei clădiri, a unui teren, a unui mijloc de transport se scade cu începere de la 1 ianuarie a anului următor celei în care au avut loc înstrăinarea. 

2. Exemple care demonstrează caracterul aberant, inechitabil, absurd și discriminatoriu al prevederilor legale prin care se impozitează mijloacele de transport second-hand înstrăinate.

„Nimic bun nu se învaţă , nici nu se însuşeşte fără exemple”. („Nemo recte sine exemplo docetur aut discitur”).

„Cuvintele te învaţă, exemplele te pun în mişcare”. (Maximă veche).

Pentru a se înţelege cât mai corect și pe deplin elementele în baza cărora se justifică afirmaţia ca fiind aberante, inechitabile, absurde și discriminatorii prevederile legale criticate voi prezenta următoarele exemple.

Pentru simplificarea problemei în discuţie, și pentru a asigura o mai uşoară înţelegere a acesteia, exemplele care urmează sunt cu privire la impozitul pe mijloacele de transport, care sunt și cele mai reprezentative ca urmare a faptului că, în perioada 1 ianuarie 2016[1] – 31 decembrie 2019 au fost implicate în acte de vânzare – cumpărare de mijloace de transport (în special autoturisme second-hand) circa 5 milioane de persoane fizice și juridice.

Concluziile desprinse din aceste exemple sunt la fel de valabile și în cazul

1) datei de la care se datorează impozitul pe clădiri şi impozitul pe terenuri, în cazul dobândirii unei clădiri și/sau a unui teren:

2) data de la care se scade impozitul pe clădiri și impozitul pe terenuri, în cazul înstrăinării unei clădiri și/sau a unui teren.

Exemplul 2/1. Vânzarea unui autoturism în anul 2019:

1.1. Persoana „A” vinde persoanei „B”, pe data de 3 ianuarie 2019, un autoturism.

1.2. Persoana „B” vinde persoanei „X”, pe data de 31 decembrie 2019, autoturismul cumpărat de la persoana „A”.

Persoana „B” a fost proprietara respectivului autoturism timp de 362 de zile, din totalul celor 365 de zile ale anului 2019.

1.3. Persoana „X” vinde persoanei „Y”, pe data de 4 ianuarie 2020, autoturismul cumpărat de la persoana „B”.

Persoana „X” a deţinut în proprietate autoturismul cumpărat de la persoana „B” numai 5 zile, respectiv o singură zi din anul 2019 și 4 zile din anul 2020.

În baza alineatelor (1), (2) şi (4) ale art. 471 din Codul fiscal:

1.4. Persoana „B”, cu toate că a avut în proprietate acest autoturism 362 de zile, din totalul celor 365 de zile ale anului 2019, NU a datorat impozit pentru acest autoturism.

1.5. Persoana „X”, care a cumpărat pe 31 decembrie 2019 autoturismul de la persoana „B”, pe care l-a vândut persoanei „Y” pe data de 4 ianuarie 2020, chiar dacă la avut în proprietate numai 5 zile, datorează impozitul pentru acest autoturism pentru întregul an 2020, și aceasta din cauză că, în anul 2020, este înregistrată în evidenţa organelor fiscale, la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior (adică la 31 decembrie 2019), cu respectivul mijloc de transport.

Concluziile care se desprind din exemplul 2/1:

1.6. Persoana „B”, care a avut în proprietate autoturismul 362 de zile, din totalul celor 365 de zile ale anului 2019, NU a datorat niciun impozit pentru acest autoturism;

1.7. Persoana „X”, chiar dacă la avut în proprietate autoturismul numai 5 zile, este singura care datorează impozitul pentru acesta, pentru întregul an 2020.

Exemplul 2/2. Vânzarea aceluiaşi autoturism în anul 2020:

Acelaşi autoturism a fost vândut de 4 ori[2] în anul 2020, respectiv:

2.1. Persoana „Y”, care a cumpărat autoturismul pe 4 ianuarie 2020, l-a vândut persoanei „C”.

2.2. Persoana „C” l-a vândut persoanei „D”.

2.3. Persoana „D” l-a vândut persoanei „E”.

2.4. Persoana „E” l-a vândut persoanei „F”, persoana „F” fiind cea care a rămas cu autoturismul în proprietate, și în evidenţa organelor fiscale, la data de 31 decembrie 2020.

Concluziile care se desprind din exemplul 2/2:

2.5. Persoanele„Y”, „C”, „D”, „E” și „F” nu datorează niciun impozit pe anul 2020 deoarece, în baza alin. (1), (2) şi (4) ale art. 471 din Codul fiscal, acest impozit a fost plătit de persoana „X”.

2.6. Persoana „F” este singura care are obligaţia plăţii impozitului pe întregul an 2021, indiferent dacă îl mai deţine în proprietate sau nu în anul 2021, iar dacă îl deţine în proprietate, indiferent de cât de mult, sau de puţin, îl deţine.

2.7. Din punctul de vedere al principiilor de echitate socială și fiscală, este nedrept, este inechitabil, este injust, ca:

2.7.1) o persoană fie obligată să plătească un impozit pentru un bun pe care nu îl deţine în proprietate, și

2.7.2) o persoană nu fie obligată să plătească un impozit pentru un bun pe care îl deţine în proprietate aproape un an de zile.

2.8. Caracterul aberant, discriminatoriu, inechitabil şi neconstituţional  al prevederilor alineatelor a) din „Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal”: art. 461 alin. (1), alin. (5) şi alin. (7); art. 466 alin. (1) şi alin. (3); art. 471 alin. (1) şi alin. (4), și b) din Deciziile Curţii Constituționale 293/2018 nr. 568/2018, este dat de faptul că:

2.8.1) o persoană care are în proprietate un autoturism, aproape un an de zile, nu datorează impozit pentru acesta, și

2.8.2) o persoană care nu are în proprietate un autoturism, aproape un an de zile, datorează impozit pentru acesta. 

3. Argumente care demonstrează caracterul aberant, inechitabil, absurd și discriminatoriu al prevederilor legale prin care se impozitează clădirile, terenurile și mijloacele de transport înstrăinate.

 „Dacă mizeria celor săraci nu este cauzată de legile naturii, ci de instituţiile noastre, atunci mare este păcatul nostru”. (Charles Darwin,1839, Voyage of the Beagle, capitolul cu privire la sclavie).

„Nu există ceva mai bun pentru stat decât legi bine alcătuite”. (Euripide). 

3.1. Impozitele pe clădiri, pe teren, pe mijloacele de transport fiind singurele impozite reale, acestea trebuie corelate cu perioada de deţinere în proprietate

Impozitul reprezintă plata: 1) bănească, 2) obligatorie, 3) universală (generală), 4) nerambursabilă şi 5) fără contraprestaţie (fără un echivalent direct şi imediat) efectuată de persoanele fizice şi juridice către bugetul de stat, în cuantumul şi la termenele precis stabilite prin lege.

Impozitele se stabilesc în funcţie (a) de averea materială reală deţinută, (b) de veniturile obţinute și (c) de structura produselor şi serviciilor consumate.

Deci, impozitele reale privesc numai averea materială, care se compune numai din terenuri, din clădiri și din mijloace de transport, nu şi veniturile sau cheltuielile exprimate sub formă bănească.

În raporturile juridice fiscale, subiect al impunerii este orice persoană fizică sau juridică care realizează venituri ori deţine în proprietate bunuri impozabile ori taxabile, denumită contribuabil, iar obiect al impunerii sunt bunurile şi veniturile considerate de legiuitor ca fiind impozabile ori taxabile.

Astfel, contribuabilii au obligaţia constituţională şi legală de a plăti impozite pentru bunurile pe care le deţin în proprietate şi pentru veniturile obţinute.

În stabilirea impozitelor reale nu se ţine cont nici de situaţia personală a subiectului impozabil, și nici de veniturile și/sau cheltuielile acestuia (care se exprimă numai sub formă bănească).

Impozitele pe clădiri, pe terenuri şi pe mijloacele de transport sunt singurele impozite reale deoarece acestea se aplică pe:

1) averea materială reală pe care o persoană o are în proprietate,

2) pe bunurile cu o existenţă materială (fizică) reală, pipăibilă, aflată la vedere, care nu poate fi nici ascunsă (sustrasă de la impozitare), nici diminuată.

Într-un sistem fiscal echitabil, impozitele pe clădiri, pe teren, pe mijloacele de transport se stabilite numai cu perioada pe care acestea sunt deţinere în proprietate de o persoană.

 3.2. Prevederile legale în discuţie contravin regulilor speciale și regulilor generale din „Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal”.

Mediocrităţile sunt tăciunii care scot mult fum fără să încălzească şi să lumineze”. (Vasile Pârvan).

„Orice om poate greşi; dar numai cel fără minte stăruie în greşeală”. (Cicero, Philippicae., 12, 2, 5. V. şi Errare humanum est.).

 Aşa după cum am mai arătat, prin „Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal”, în vigoare de la 1 ianuarie 2016, se prevede că obligaţia plăţii impozitului pe clădire, a impozitului pe teren şi a impozitului pe mijlocul de transport este în obligaţia persoanei care deţine dreptul de proprietate asupra bunului supus impozitării la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior.

Se ajunge astfel ca la data scadentă de plată a acestor impozite, respectiv la 31 martie și la 30 septembrie, să existe sute de mii de cazuri într-un în care:

1) proprietarul bunului impozitat este altul decât cel de la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior; sau

2) bunul pentru care se plăteşte impozit nu mai există, din diferite motive, precum:

a) clădirea a fost desfiinţată (demolată), înstrăinată prin vânzare, prin donaţie etc.;

b) terenul a fost înstrăinat prin vânzare, prin donaţie etc.;

c) autovehiculul a fost scos din circulaţie (radiat), înstrăinat prin vânzare, prin donaţie etc.

Aceste situaţii contravin:

1. „Regulilor speciale” stabilite prin art. 461 alin. (1), art. 466 alin. (1) şi ale art. 471 alin. (1), și „regulilor generale”, prevăzute prin art. 455 alin. (1), art. 463 alin. (1) şi ale art. 468 alin. (1) din „Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal”, prezentate anterior. 

3.3. Prevederile legale în discuţie contravin art. 16, 44 și 56 din Constituţia României.

 Doar două lucruri sunt infinite: universul şi prostia omenească. Şi nu sunt sigur în legătură cu primul”. (Albert Einstein).

Oricine are dreptul să fie prost, dar unii abuzează de acest privilegiu”. (Autor necunoscut/anonim).

 Stabilirea impozitelor pe clădiri, pe terenuri şi pe mijloacele de transport pe perioada pe care o persoană nu le are în proprietate, concomitent cu neimpozitarea acestora pe perioada pe care o persoană le are în proprietate, contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1), art. 44 alin. (1) – (4) și (8), şi art. 56 alin. (2) din Constituţia României, prin care se dispune (sublinierile îmi aparţin):

Art. 16. Egalitatea în drepturi

 (1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.[...]”.

Art. 44. Dreptul de proprietate privată

(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.[...].

(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.

(4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.[...].

(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.”

Art. 56. Contribuţii financiare

[...](2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.[...]”.

Din art. 16 alin. (1), art. 44 alin. (1) – (4) și (8), şi art. 56 alin. (2) din Constituţia României rezultă că, obligarea unor persoane fizice și/ sau juridice să plătească impozite pentru averea materială reală pe care nu o mai are în proprietate poate avea loc numai:

1) în cadrul unui sistem fiscal care nu mai asigură aşezarea justă a sarcinilor fiscale, care nu este nici rezonabil, nici echitabil;

2) printr-un amestec ilegal și cu forţat în patrimoniul său personal echivalentă cu un abuz de drept;

3) prin introducerea forţată, abuzivă a unor cetăţeni în categoria contribuabililor;

4) prin încălcarea dreptului de proprietate privată, prin afectarea patrimoniului personal;

5) punerea sub semnul întrebării a însăşi existenţei justiţiei sociale. 

3.4. Prevederile legale criticate sunt inechitabile, aberante, absurde și discriminatorii sub aspectul persoanelor desemnate să plătească impozitele.

 „Cei mici, de când este lumea, au suferit din pricina neghiobiei celor mari”. (La Fontaine, Fabule, II, 4, „Taurii şi broaştele”).

Oricine are dreptul să fie prost, dar unii abuzează de acest privilegiu”. (Autor anonim).

 Prevederile criticate, respectiv art. 461 alin. (1), alin. (5) şi alin. (7), art. 466 alin. (1) şi alin. (3) şi ale art. 471 alin. (1) şi alin. (4) din „Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal” sunt inechitabile, aberante, absurde și discriminatorii sub aspectul persoanei desemnate să plătească impozitele pe clădiri, pe terenuri și pe mijloacele de transport, prin prisma absurdului moment de referinţă ales de legiuitor pentru determinarea contribuabilului, şi anume persoana care deţine dreptul de proprietate asupra bunului supus impozitării la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior, chiar dacă aceasta nu îl mai deţine în proprietate în anul următor, în unele cazuri până la 362 de zile, din totalul celor 365.

Aberantele prevederile criticate vin în contradicţie cu însăşi esenţa impozitelor directe reale, în cazul cărora subiectul impunerii este persoana care deţine bunul în proprietate pe perioada impozitării.

Ca atare, pentru persoana care a transmis proprietatea clădirilor, a terenurilor și a mijloacelor de transport, obligaţia de a plăti impozit și după ce acestea au ieşit din proprietatea sa reprezintă o ingerinţă forţată (o intervenție ilegală și cu forţa) în patrimoniul său personal echivalentă cu un abuz de drept.

Abuzul de drept săvârşit de către Curtea Constituţională, prin Deciziile nr. 293/2018 şi nr. 568/2018, date în aplicarea prevederilor art. 461 alin. (1) şi alin. (5), art. 466 alin. (1) şi alin. (3), art. 471 alin. (1) din Codul fiscal, constă în exercitarea drepturilor sale, în contradicţie cu menirea sa socială şi economică, abuz prin care se cauzează daune:

(1) atât unui număr foarte mare de persoane fizice și juridice, prin obligarea acestora la plata de impozite pentru clădirile, terenurile şi mijloacele de transport pe care nu le mai au în proprietate, cât și

(2) întregii societăţi, prin neimpozitarea, în fiecare an, a circa 500.000 de clădiri, de terenuri și de mijloace de transport dobândite și vândute în acelaşi an de numeroase persoane fizice și juridice.

 3.5. În baza aberantelor prevederi în discuţie, sute de mii de persoane fizice și juridice au obligaţia legală de a plăti impozit pentru întregul an fiscal asupra unor bunuri care nu mai există nici fizic în anul respectiv.

 „Opera e vrednică de foc; autorul, de spânzurătoare”. (Gheorghe Şincai).

„A gândi liber e mare lucru. A gândi corect e şi mai mare lucru”.

(Inscripţie la intrarea în Universitatea Uppsalla. Este considerat şi proverb japonez).

 Prin art. 461 alin. (7) şi art. 471 alin. (4) din Codul fiscal se prevede (sublinierile îmi aparţin):

„Art. 461. Declararea, dobândirea, înstrăinarea şi modificarea clădirilor

[...](7) În cazul desfiinţării unei clădiri, proprietarul are obligaţia să depună o nouă declaraţie de impunere la organul fiscal local în a cărui rază teritorială de competenţă se află clădirea, în termen de 30 de zile de la data demolării sau distrugerii şi încetează să datoreze impozitul începând cu data de 1 ianuarie a anului următor, inclusiv în cazul clădirilor pentru care nu s-a eliberat autorizaţie de desfiinţare.[...]”.

„Art. 471. Declararea şi datorarea impozitului pe mijloacele de transport

[...](4) În cazul radierii din circulaţie a unui mijloc de transport, proprietarul are obligaţia să depună o declaraţie la organul fiscal în a cărui rază teritorială de competenţă îşi are domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după caz, în termen de 30 de zile de la data radierii, şi încetează să datoreze impozitul începând cu data de 1 ianuarie a anului următor.[...]”.

Reglementarea de la art. 461 alin. (7) și de la art. 471 alin. (4) din Codul fiscal se referă la desfiinţarea unei clădiri, respectiv la radierea din circulaţie a unui autovehicul, cazuri în care bunul supus impozitării nu mai există nici fizic, fiind fie desfiinţat (prin demolarea sau distrugerea clădirii), fie scos definitiv din circulaţie.

În baza acestor aberante prevederi din Codul fiscal, și ale şocantelor Decizii ale Curţii Constituţionale în discuţie, sute de mii de persoane fizice și juridice au obligaţia legală de a plăti impozit pentru întregul an fiscal asupra unor bunuri care nu mai există nici fizic în anul respectiv.

Efectiv și în mod real se aplică „un impozit pe un bun material inexistent”, „un impozit pe vid”.

Deci, regula generală în materia impozitării este aceea că obligaţia de plată revine proprietarului bunului, astfel cum este prevăzută în art. 455 alin. (1), art. 463 alin. (1), art. 468 alin. (1) din noul Codul fiscal, potrivit cărora orice persoană care are în proprietate o clădire, un teren, un mijloc de transport în România datorează anual impozit pentru acea clădire, pentru acel teren, pentru acel vehicul.

Prin dispoziţiile legale criticate se instituie o excepţie nocivă de la această regulă, contribuabil fiind nu proprietarul bunului din anul fiscal curent (pentru care se percepe impozitul), ci fostul proprietar de la 31 decembrie al anului precedent, rămânând fără efecte juridice fiscale:

1) transferul dreptului de proprietate a unor clădiri, a unor terenuri, a unor mijloace de transport;

2) desfiinţării unei clădiri prin demolare sau distrugere;

3) radierea din circulaţie a unor mijloace de transport.

 3.6. Prin prevederile legale criticate s-a impus un tratament fiscal egal între două categorii de persoane aflate în situaţii juridice foarte diferite.

  „Iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Biblia, Luca, 23.34) din cauză că la ei „Prostia este eternă și invincibilă”. (Alexandru Paleologu).

„Proștii mor, dar prostia rămâne”. (Ion Luca Caragiale).

 Potrivit reglementărilor anterioare, care s-au aplicat neîntrerupt timp de 64 de ani, respectiv până la 31 decembrie 2019 (ultima fiind „Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal”), în cazul transferului dreptului de proprietate asupra unei clădiri, a unui teren, a unui mijloc de transport, noul proprietar avea obligaţia de plată a impozitului începând cu data de întâi a lunii următoare transferului,

În reglementarea actuală („Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal”), în vigoare cu 1 ianuarie 2016, sarcina fiscală se aplică proprietarului de la 31 decembrie din anul anterior impozitării, chiar dacă în cursul anului pentru care se aplică impozitul acesta nu le mai are în proprietate aproape întregul an.

Or, în condiţiile actualelor aberante prevederi legale, în anul fiscal curent, proprietarii de la 31 decembrie din anul fiscal anterior sunt, efectiv și în mod real, în situaţii juridice total diferite, respectiv:

1) unii au calitatea de proprietari ai bunurilor impozabile şi în următorul an fiscal (în anul curent), caz în care plata impozitelor aferente este echitabilă, fiind o consecinţă firească;

2) alţii, care au transferat, sau au pierdut proprietatea bunurilor impozitate sunt obligaţi să plătească impozite:

2.1) pe bunurile impozabile pe care nu le mai au în proprietate, care sunt ale altor persoane, care au fost distruse, sustrase etc.,

2.2) care sunt datorate de alte persoane

S-a ajuns astfel în situaţia paradoxală în care legiuitorul, cu sprijinul Curţii Constituţionale, a impus un tratament fiscal egal între două categorii de persoane aflate în situaţii juridice distincte, forţând persoane care nu au proprietatea bunurilor la data impunerii să plătească un impozit pentru un bun aflat în proprietatea altei persoane, încălcându-se grav dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1), art. 44 alin. (1) – (4) și (8), şi art. 56 alin. (2), redate anterior.

Exemplu 3.6/1 de un tratament fiscal egal între două categorii de persoane aflate în situaţii juridice distincte.

La 31 decembrie 2018, persoanele „P1” și „P2” au fost înregistrate în evidenţa aceluiaşi organ fiscal cu câte un autoturism identic, fiecare datorând acelaşi impozit pe întregul an 2019:

(1) indiferent dacă mai deţin sau nu autoturismul, și

(2) iar dacă l-au înstrăinat, indiferent de perioada pe care nu l-au mai avut în proprietate.

Pe data de 3 ianuarie 2019 persoana „P2” și-a vândut autoturismul persoanei „P3”, depunând declaraţia fiscală pentru această operaţiune, fapt pentru persoana „P2” a și fost scoasă din evidenţa organului fiscal începând chiar cu data de 3 ianuarie 2019.

În baza acestor aberante prevederi legale și ale celor două terifiante Decizii ale Curţii Constituţionale în discuţie, aceste două persoane, care sunt în situaţii juridice foarte diferite, sunt supuse, pe întregul an 2019, aceluiaşi tratament fiscal egal, sunt obligate la plata aceluiaşi impozit

În condiţiile în care categorii de persoane aflate în situaţii juridice foarte diferite sunt supuse aceluiaşi tratament fiscal, sunt obligate la plata aceluiaşi impozit, în România nu se mai poate vorbi de echitate fiscală, de echitate socială, de justiţie socială și de respectarea Constituţiei.

Principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, este respectat doar atunci când părţile care se găsesc în situaţii fiscale identice, egale, sunt supuse acelaşi tratament fiscal egal, sunt obligate la plata aceluiaşi impozit

În sens invers (per a contrario), când aceste persoane se află în situaţii diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit, soluţie legislativă care nu contravine, ci, dimpotrivă, decurge logic din chiar principiul enunţat (Decizia nr. 192 din 31 martie 2005).

Edificator în acest sens sunt mai multe decizii ale Curţii Constituţionale, dintre care amintesc numai „Decizia nr. 192 din 31 martie 2005”, în care se prevede (sublinierea îmi aparţine):

„Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrată cu titlu de principiu de art. 16 alin. (1) din Constituţie, îşi găseşte aplicare doar atunci când părţile se găsesc în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic şi deci instituirea aceluiaşi regim juridic.

Per a contrario, când acestea se află în situaţii diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit, soluţie legislativă care nu contravine, ci, dimpotrivă, decurge logic din chiar principiul enunţat.”.

Ar fi contrar principiului egalităţii în faţa legii să se pretindă uniformitate acolo unde există diferenţe clare şi obiective de situaţie sau, după caz, de regim juridic aplicabil, edificator în acest sens fiind mai multe decizii ale Curţii Constituţionale, dintre care amintesc:

1. Decizia Curţii Constituţionale nr. 782 din 12 mai 2009, în care se prevede (sublinierea îmi aparţine):

„Curtea nu poate reţine nici aceste critici de neconstituţionalitate, deoarece, aşa cum a statuat în jurisprudenţa sa, „principiul egalităţii cetăţenilor în drepturi presupune egalitatea de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile, după cum impune şi aplicarea unui tratament juridic diferit, pentru situaţii care se deosebesc în mod obiectiv şi rezonabil” (Decizia nr. 1.228 din 18 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 12 decembrie 2008).”.

„Or, art. 16 alin. (1) din Constituţie, invocat, consacră egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi nu egalitatea între persoane fizice, pe de o parte, şi persoane juridice, pe de altă parte. Ar fi contrar înseşi normei fundamentale invocate să se pretindă uniformitate acolo unde există diferenţe clare şi obiective de situaţie sau, după caz, de regim juridic aplicabil.”.

2. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.228/2008, în care se precizează (sublinierea îmi aparţine):

Principiul egalităţii cetăţenilor în drepturi presupune egalitatea de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile, după cum impune şi aplicarea unui tratament juridic diferit, pentru situaţii care se deosebesc în mod obiectiv şi rezonabil.”.

Numai că, Curtea Constituţională nu este consecventă în aplicarea acestor principii, exemplul cel mai bun fiind cele două decizii ale sale analizate în acest material, prin care categorii de persoane aflate în situaţii juridice foarte diferite sunt supuse aceluiaşi tratament fiscal, sunt obligate la plata aceluiaşi impozit.

Este inadmisibil ca acelaşi articol din Constituţie să fie interpretat și aplicat (de Curtea Constituţională) diferit, chiar diferit, inechitabil și discriminatoriu.

 3.7. Prin prevederile legale criticate se încalcă dreptul de a nu fi discriminat.

 „Dreptatea fără putere este neputincioasă, puterea fără dreptate este tiranică”. (Blaise Pascal).

„Dreptatea trebuie să fie puternică, iar puterea – dreaptă”. (Blaise Pascal).

 3.7.1. Reglementarea dreptului de a nu fi discriminat.

 Atât prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011), cât şi prin cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 28 octombrie 1987, pronunţată în Cauza Inze împotriva Austriei, paragraful 41), s-a statuat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Constituţie, respectiv de Convenţie, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a exista justificări obiective şi rezonabile, ci şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără a exista justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite.

Prin „Decizia Curţii Constituționale nr. 545/2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 75 alin. (111) şi art. 87 alin. (91) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară”,se prevede (sublinierile îmi aparţin):

„Totodată, prin Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunţată în Cauza Thlimmenos contra Greciei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenţie[3], este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a exista justificări obiective şi rezonabile (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 28 octombrie 1987, pronunţată în Cauza Inze împotriva Austriei), ci şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără a exista justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite.”.

Edificatoare în acest sens sunt și:

1. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 28 octombrie 1987, pronunţată în Cauza Inze împotriva Austriei, paragraful 41.

2. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 iulie 1968, pronunţată în Cauza “Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” împotriva Belgiei, paragraful 10.

3. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 10 septembrie 1996, pronunţată în Cauza Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42.

4. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 6 aprilie 2000, pronunţată în Cauza Thlimmenos contra Greciei.

5. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 6 iulie 2004, pronunţată în Cauza Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24.

6. Hotărârea din 23 iulie 1968, pronunţată în Cauza „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” împotriva Belgiei, paragraful 10.

7. Hotărârea din 10 septembrie 1996, pronunţată în Cauza Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42.

8. Hotărârea din 6 iulie 2004, pronunţată în Cauza Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24.

Deci, dreptul de a nu fi discriminat este încălcat atunci când statul:

1) tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii asemănătoare (a se vedea paragraful 3.6.1), şi

2) refuză să trateze diferit persoane aflate în situaţii diferite (a se vedea paragraful 3.6.2).

Exemplele din acest material reflectă sute de mii de cazuri existente în fiecare an în România[4], în care statul Român tratează în mod diferit, discriminatoriu, inechitabil contribuabilii. prin:

1) „Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal”: art. 461 alin. (1), alin. (5) şi alin. (7); art. 466 alin. (1) şi alin. (3); art. 471 alin. (1) şi alin. (4) și prin

2) Deciziile Curţii Constituționale 293/2018 şi nr. 568/2018.

3.7.2. Statul tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii asemănătoare.

 „Popor. Nu încredinţaţi conducerea statului bărbaţilor ce au mai mult pântece decât cap”. (Pitagora).

„Nu e lucru curat cu oamenii care lucrează «numai cu limba»”. (Pitagora).

 O persoană este discriminată de stat și în cazul în care este tratată diferit, prin supunerea la impozitare, faţă de o altă persoană, aflată în situaţie asemănătoare cu a sa, dar fără ca aceasta să fie supusă la impozitare.

Exemplul 3.6/1.

La 31 decembrie 2018, persoana „K1” au fost înregistrată în evidenţa organului fiscal cu un autoturism pe care la deţinut în proprietate pe întregul an 2019.

Persoana „K2” a cumpărat pe 3 ianuarie 2019 un autoturism identic cu al persoanei „K1”, pe care la avut în proprietate tot anul 2019.

Deci, în anul 2019:

a) persoana „K1” a deţinut în proprietate autoturismul pe întregul an, de 365 de zile, iar

b) persoana „K2” a deţinut în proprietate autoturismul 361 de zile, din totalul celor 363, deci cu două zile mai puţin decât persoana „K1”.

 În baza aberantelor prevederi legale și ale Deciziilor Curţii Constituţionale în discuţie, persoanele „K1” și „K2”, care sunt în situaţii juridice asemănătoare (timp de 363 de zile din anul 2019), sunt supuse unui tratament fiscal foarte diferit, respectiv:

1) persoana „K1” este obligată la plata impozitului pe întregul an 2019,

2) persoana „K2” nu datorează niciun impozit în anul 2019.

Persoana „K1” este discriminată de stat prin faptul că statul o tratează în mod diferit, prin supunerea la impozitare, faţă de persoana „K2” aflată în situaţie asemănătoare cu a sa, dar fără ca aceasta să fie supusă la impozitare.

 3.7.3. Statul refuză să trateze diferit persoane aflate în situaţii diferite.

 „Democraţia încetează să mai existe de îndată ce răii pun măna pe cârmă sau piciorul în senat”. (Pitagora).

„Popor. Nu păstraţi nişte cameleoni pe post de cârmuitori”. (Pitagora).

 O persoană este discriminată și în cazul în care statul refuză să trateze diferit persoane aflate în situaţii diferite, precum în cazul în care, dintre două persoane aflate în situaţie asemănătoare (ambele deţinând aceeaşi materie impozabilă și pe aceeaşi perioadă de timp), numai una este supusă la impozitare.

Exemplul 3.6/2.

La 31 decembrie 2018, persoanele „Z1” și „Z2” au fost înregistrate în evidenţa aceluiaşi organ fiscal cu câte un autoturism identic.

Persoana „Z1” a deţinut în proprietate autoturismul pe întregul an 2019, deci 365 de zile.

.Pe data de 3 ianuarie 2019 persoana „Z2” și-a vândut autoturismul persoanei „Z3”, depunând declaraţia fiscală pentru această operaţiune.

Situaţia paradoxală nr. 1. Persoana „Z2” a fost scoasă din evidenţa organului fiscal începând chiar cu data de 3 ianuarie 2019, dar, cu toate acestea, a fost obligată să plătească impozit (pentru respectivul autoturism) pentru întregul an 2019

Persoana „Z2” a deţinut în proprietate autoturismul numai două zile din anul 2019.

Persoana „Z3” a vândut, pe 31 decembrie 2019, acest autoturism persoanei „Z4”.

Persoana „Z3” a deţinut în proprietate autoturismul 362 de zile, din totalul celor 365, deci cu 3 zile mai puţin decât persoana „Z1”.

Situaţia paradoxală nr. 2. Persoana „Z3”: nu a fost obligată să plătească niciun impozit, pentru respectivul autoturism, în anul 2019.

Recapitulând, în sinteză situaţia se prezintă astfel: 

 

Timpul pe care s-a aflat în proprietate autoturismul:

Regimul fiscal aplicat în baza

„Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal”:

 

Perioada:

Nr. zile:

Z1

01. 01 – 31.12

365

A fost plătitor de impozit pe întregul an 2019.

Z2

01. 01 – 02.01

două

A fost plătitor de impozit pentru întregul an 2019.

Z3

03.01 – 31.12

362

Nu a fost obligată să plătească niciun impozit în anul 2019.

 













În baza aberantelor prevederi legale și ale celor două Decizii ale Curţii Constituţionale în discuţie, statul refuză să trateze diferit aceste 3 persoane aflate în situaţii diferite.

Un tratament fiscal diferitnediscriminatoriuechitabil, pentru aceste 3 persoane aflate în situaţii diferite, a existat timp de 64 de ani, până la 1 ianuarie 2016, respectiv până la data intrării în vigoare a „Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal”.

Spre exemplu, în baza art. 264 din „Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal”, în vigoare pe perioada 1 ianuarie 2004 – 31 decembrie 2015, regimul fiscal al celor 3 persoane din acest exemplu ar fi fost următorul:

 

Timpul pe care s-a aflat în proprietate autoturismul:

Regimul fiscal aplicat în baza

„Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal”:

 

Perioada:

Nr. zile:

Z1

01. 01 – 31.12

365

A fost plătitor de impozit pe întregul an 2019.

Z2

01. 01 – 02.01

două

A fost plătitor de impozit numai pe ianuarie 2019.

Z3

03.01 – 31.12

362

A fost plătitor de impozit pe perioada 1 februarie – 31 decembrie 2019:

1) începând cu 1 februarie 2019 (adică începând data de întâi a lunii următoare celei în care a dobândit mijlocul de transport) a devenit plătitor de impozit;

2) începând cu 1 ianuarie 2020 (adică începând data de întâi a lunii următoare celei în care a înstrăinat mijlocul de transport) a încetat să mai fie plătitor de impozit.

 

 



















Comparativ, situaţia se prezintă astfel:

 

Timpul pe care s-a aflat în proprietate autoturismul:

Regimul fiscal aplicat în baza

„Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal”:

Regimul fiscal aplicat în baza

„Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal”:

 

Perioada

Nr. zile:

Z1

01. 01

-31.12

365

Plătitoare de impozit pe întregul an.

A fost plătitor de impozit pe întregul an 2019.

Z2

01. 01

-02.01

două

A fost plătitor de impozit pentru întregul an 2019.

A fost plătitor de impozit numai pe ianuarie 2019.

Z3

03.01

-31.12

362

Nu a fost obligată să plătească niciun impozit în anul 2019.

A fost plătitor de impozit pe perioada 1 februarie – 31 decembrie 2019: 1) începând cu 1 februarie 2019 (adică începând data de întâi a lunii următoare celei în care a dobândit mijlocul de transport) a devenit plătitor de impozit; 2) începând cu 1 ianuarie 2020 (adică începând data de întâi a lunii următoare celei în care a înstrăinat mijlocul de transport) a încetat să mai fie plătitor de impozit.

 



























Acest exemplu, care reflectă sute de mii de cazuri existente în fiecare an în România[5], demonstrează, în modul cel mai convingător, cum statul Român refuză să trateze diferit persoane aflate în situaţii diferite.

 3.8. Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.

 „Creşterea impozitelor este asemănătoare cu jumulitul unei gâşte: vrei să obţii numărul maxim de pene cu minimum de sâsâituri”. (Jean-Baptiste Colbert (1619 – 1683), ministrul de finanţe francez între 1665 – 1683).

„Nu–i plătiţi pe cei care nu muncesc şi nu–i taxaţi pe alţii pentru că muncesc”. (Arthur Laffer).

 Atât prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011), cât şi prin cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 28 octombrie 1987, pronunţată în Cauza Inze împotriva Austriei, paragraful 41), se arată că cetăţenii au obligaţia fundamentală instituită de art. 56 din Constituţie de a contribui prin taxe şi impozite la cheltuielile statului, dar, totodată, sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.

În acest context se precizează faptul că prevederile art. 56 din Constituţia României impun o obligaţie fundamentală în sarcina cetăţenilor (contribuţia la cheltuielile statului), căreia îi corespunde dreptul corelativ al statului de a stabili impozite şi taxe, dar acest drept nu este unul absolut, legiuitorul fiind ţinut, la rândul său, de obligaţia de a aşeza sarcinile fiscale în mod just, ceea ce înseamnă că un contribuabil poate fi obligat să suporte numai sarcini fiscale aferente propriei activităţi ori unor bunuri proprii.

Ca atare, se apreciază că (1) prevederile art. 461 alin. (1), alin. (5) şi alin. (7); art. 466 alin. (1) şi alin. (3); art. 471 alin. (1) şi alin. (4) din „Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal”, și (2) Deciziile Curţii Constituționale 293/2018 nr. 568/2018 contravin principiului stabilit prin art. 56 din Constituţia României, impunând cetăţenilor să plătească impozite pentru bunuri pe care nu le au în proprietate.

Legiuitorul are atât libertatea de a stabili modalitatea de impunere şi contribuabilii, cât şi de a le modifica în funcţie de necesităţile economico-sociale care se impun la un anumit moment, fără ca această libertate să fie absolută, ci trebuie să se alinieze şi să se subordoneze anumitor principii de drept.

În acest sens este de reţinut și faptul că prin fiecare din Deciziile Curţii Constituţionale: nr. 3 din 6 ianuarie 1994, nr. 176 din 6 mai 2003; nr. 940 din 6 iulie 2010; nr. 1.394 din 26 octombrie 2010; nr. 39 din 5 februarie 2013 s-a statuat ca „fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni” și „Prin urmare, aşezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie să reflecte însuşi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situaţii identice şi să ţină cont, în acelaşi timp, de capacitatea contributivă a contribuabililor, luând în considerare elementele ce caracterizează situaţia individuală şi sarcinile sociale ale acestora.” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1394/2010).

Din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, redată prin deciziile prezentate anterior, rezultă că, pentru a se asigura respectarea dispoziţiilor art. 56 şi art. 139 din Constituţia României, fără a afecta alte drepturi şi libertăţi fundamentale, stabilirea prin lege a unui impozit trebuie să respecte cel puţin patru criterii:

1) echitate,

2) proporţionalitate,

3) rezonabilitate şi

4) nediscriminare.

Cu privire la rezonabilitatea şi echitatea impozitului se precizează că legiuitorul este în drept să stabilească impozite pentru a alimenta în mod constant şi ritmic bugetul de stat, însă trebuie să manifeste o deosebită atenţie atunci când stabileşte nu numai materia impozabilă, modul concret de calcul al sarcinii fiscale, ci şi contribuabilul.

Or, în această cauză, se ajunge la situaţia în care sarcina fiscală să nu fie nici rezonabilă şi nici echitabilă în privinţa contribuabililor obligaţi să suporte impozit pentru bunuri care nu se află în proprietatea lor pe întreaga perioadă supusă impunerii, fără posibilitatea regularizării sau compensării.

În plus, această obligaţie se coroborează cu art. 44 alin. (7) teza finală din Legea fundamentală, care stabileşte că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor care revin proprietarului, potrivit legii sau obiceiului. Or, în mod tradiţional, impozitele pe bunuri/avere revin proprietarului, nicidecum fostului proprietar. Ca urmare, regimul impunerii interferează negativ cu regimul proprietăţii, creând inechităţi prin aplicarea sa nerezonabilă asupra unei categorii care nu se bucură de beneficiile bunului pentru care este obligat să suporte sarcina fiscală şi în pofida principiului general valabil în materie fiscală conform căruia impozitele reale cad în sarcina proprietarului.

În ceea ce priveşte proporţionalitatea impozitului, se arată că îndrituirea constituţională a legiuitorului de a stabili taxe şi impozite trebuie să adere la respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În acest scop, este realizat testul de proporţionalitate, folosit în jurisprudenţa multor curţi constituţionale europene, inclusiv cea naţională, ca o metodă logică destinată să ajute în stabilirea echilibrului corect între restricţiile impuse de o măsură corectivă şi gradul de severitate al naturii actului interzis, analizând dacă dreptul de proprietate a suferit o limitare ce nu se încadrează în condiţiile impuse de Constituţie.

Potrivit principiului proporţionalităţii, orice măsură luată trebuie să fie adecvată – capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară – indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională – justul echilibru între interesele concurente pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit.

În ceea ce priveşte scopul măsurii legislative supuse analizei, se apreciază că acesta este legitim, şi anume eficientizarea colectării impozitelor pe proprietate (clădiri, terenuri, vehicule) la bugetele locale, legiuitorul urmărind predictibilitatea încasării impozitelor datorate la bugetul consolidat al statului, în acest mod fiind menţinută o disciplină fiscală a contribuabililor care trebuie să îşi achite obligaţiile faţă de stat. Cu alte cuvinte, s-a urmărit protejarea titularului dreptului de creanţă, respectiv statul.

*

Cu privire la caracterul necesar şi adecvat al măsurii criticate, opţiunea legiuitorului pentru instituirea obligaţiei de plată a impozitului pe avere în sarcina proprietarului din anul fiscal anterior, cu consecinţa plăţii impozitelor de către persoane care nu mai au în proprietate bunurile impozitate, se apreciază că aceasta nu este absolut necesară pentru îndeplinirea scopului urmărit.

În acest sens, se consideră că legiuitorul poate reglementa alte modalităţi pentru realizarea colectării impozitelor locale, fără a introduce în raportul fiscal subiectul fiscal aparţinând anului anterior impunerii, având chiar posibilitatea impozitării proprietarului bunului care poartă sarcina fiscală.

Având în vedere că, pentru plata impozitelor pe proprietate nu se aplică regimul plăţilor anticipate, ci impozitul se plăteşte pentru anul fiscal în curs, fiind stabilite două termene de plată, 31 martie şi 30 septembrie inclusiv, măsura instituită (care obligă la plata impozitului proprietarul de la 31 decembrie din anul fiscal anterior) apare ca neadecvată şi disproporţionată faţă de scopul urmărit, prin aceea că afectează patrimoniul personal al unor cetăţeni obligaţi să plătească impozit pentru bunuri care nu mai sunt în proprietatea acestora la data efectuării plăţii, în cadrul termenelor de scadenţă.

*

 Măsura instituită prin prevederile criticate reprezintă o veritabilă ingerinţă – care nu este necesară, adecvată şi proporţională – în patrimoniul unor persoane considerate, prin efectul legii, contribuabili pentru impozite aplicate unor bunuri ieşite din proprietatea lor la data impunerii, deşi chiar regula generală în materie stabileşte că orice persoană care are în proprietate o clădire, un teren, un mijloc de transport în România datorează anual impozit pentru acea clădire, pentru ace teren, pentru acel vehicul [art. 455 alin. (1), art. 463 alin. (1), respectiv art. 468 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal].

Or, limitarea dreptului de proprietate trebuie să fie justificată.

Este adevărat că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, însă afectarea dreptului de proprietate/patrimoniului unei persoane trebuie să aibă legătură directă sau indirectă cu bunurile aflate în proprietatea sa la data aplicării măsurii (impozitului).

În speţă, ingerinţa în patrimoniul cetăţeanului prin obligarea acestuia la plata unor impozite pentru bunuri care nu mai sunt în proprietatea sa la data aplicării impozitului nu poate fi inclusă în categoria limitelor legale la care face referire art. 44 din Constituţie, ci depăşeşte sfera acestora.

Practic, proprietarul bunului de la 31 decembrie anul fiscal anterior care a pierdut proprietatea până la data plăţii impozitului pentru anul fiscal respectiv este introdus forţat într-un raport de drept fiscal, faţă de care este terţ.

În aceste condiţii, măsura instituită de legiuitor prin dispoziţiile legale criticate apare ca nerezonabilă, având în vedere faptul că, de principiu, legiuitorul este ţinut de o condiţie de rezonabilitate (est modus in rebus) respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului (Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014).

În cazul de faţă legiuitorul a încălcat această condiţie de rezonabilitate şi a afectat în mod direct patrimoniul personal al celui care a cedat (înstrăinat) proprietatea bunurilor supuse impozitării directe, având ca efect înfrângerea justului echilibru care trebuie să existe între interesele generale şi cele individuale.

Statul are dreptul de a colecta impozite şi taxe de la cetăţeni, dar are, în acelaşi timp, şi obligaţia de a asigura/garanta dreptul de proprietate privată.

Or, legiuitorul, luând măsuri de asigurare a veniturilor din impozite reale personale, nu şi-a îndeplinit obligaţia negativă de a nu interveni în dreptul de proprietate privată.

În consecinţă, se apreciază că este o nerespectare a principiului proporţionalităţii, atât în ceea ce priveşte caracterul necesar al măsurii criticate, cât şi cel al adecvării.

Opţiunea legiuitorului pentru această măsură, prin prisma finalităţii sale, nu este indispensabilă pentru îndeplinirea scopului urmărit şi nu apare ca păstrând un just echilibru cu scopul legitim urmărit din perspectiva relaţiei existente între interesul general invocat şi cel individual, context în care se consideră că dispoziţiile legale criticate încalcă principiul egalităţii în faţa legii.

 3.9. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că drepturile constituţionale trebuie să fie reale şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii.

  „Legiuitorule! Nu da poporului decât cârmuitori care să domnească doar pentru un timp. Magistraturile prea îndelungate se transformă întotdeauna în tiranii”. (Pitagora). Cum a putut oare Pitagora să exprime, încă de acum 2.500 de ani!, atât de bine realităţile din zilele noastre?

Nu supunere popoarelor este ceea ce lipseşte legiuitorului. Legiuitorilor!

Voi sunteţi aceia ce nu ţineţi seama cum se cuvine de nevoile poporului”. (Pitagora).

 Se precizează că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că drepturile constituţionale trebuie să fie reale şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii (spre exemplu prin deciziile nr. 665 din 12 iunie 2008, nr. 462 din 17 septembrie 2014, nr. 662 din 11 noiembrie 2014).

1. Decizia Curţii Constituționale nr. 665 din 12 iunie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 167 alin. 1, 2, 3 şi 4 şi art. 169 alin. 1 din Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 555 din 23 iulie 2008, în care se prevede (sublinierea îmi aparţine):

„[...]Constituţia are drept scop garantarea unor drepturi concrete şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii,[…”.

2. Decizia Curţii Constituționale nr. 462 din 17 septembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 775 din 24 octombrie 2014, în care se prevede (sublinierea îmi aparţine):

„54. Aşadar, având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că soluţia legislativă criticată creează premisele transformării liberului acces la justiţie şi a dreptului la apărare în drepturi iluzorii, fapt care nu este de natură să conducă la consolidarea continuă, firească, a statului de drept, ceea ce atrage neconstituţionalitatea acesteia.”.

3. Decizia Curţii Constituționale nr. 662 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 771 alin. (6) teza finală din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial nr. 47 din 20 ianuarie 2015, în care se prevede (sublinierea îmi aparţine):

„În acest sens, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa, spre exemplu prin Decizia nr. 665 din 12 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008, sau Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, că drepturile constituţionale trebuie să fie reale şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii. De asemenea, şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut, spre exemplu, prin Hotărârea din 12 iulie 2001, pronunţată în Cauza Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei, paragraful 45, că statele membre semnatare ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi-au asumat obligaţii de natură să asigure ca drepturile garantate de Convenţie să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii, măsurile legislative adoptate urmărind apărarea eficientă a drepturilor.”.

De asemenea, şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut, spre exemplu, prin Hotărârea din 12 iulie 2001, pronunţată în Cauza Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei, paragraful 45, că statele membre semnatare ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi-au asumat obligaţii de natură să asigure ca drepturile garantate de Convenţie să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii, măsurile legislative adoptate urmărind apărarea eficientă a drepturilor.

Prin (1) „Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal”,:art. 461 alin. (1), alin. (5) şi alin. (7); art. 466 alin. (1) şi alin. (3); art. 471 alin. (1) şi alin. (4), și (2) prin Deciziile Curţii Constituționale nr. 293/2018 nr. 568/2018, se stabileşte în sarcina proprietarului de la data de 31 decembrie a anului anterior obligaţia de a plăti impozitul aferent, în anul curent, pentru o clădire, pentru un teren, pentru un mijloc de transport chiar dacă în cursul anului curent (pentru care plăteşte impozitul) încetează a mai fi proprietar.

Obligarea unei persoane de a plăti impozit aferent unei clădiri, unui teren, unui mijloc de transport pe care nu îl are în proprietate, fără posibilitatea de a recupera ulterior impozitul plătit pentru fracţiunea din an în care nu deţine calitatea de proprietar, contravine prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 44 privind dreptul de proprietate privată şi art. 56 alin. (2) referitor la aşezarea justă a sarcinilor fiscale. 

3.10. Prevederile criticate încalcă grav „principiul echităţii în impozitare”

 „Prost nu e cel ce nu înţelege unele lucruri, cât de multe, ci acela care le înţelege pe toate pe dos”. (Nicolae Iorga).

„Oricine are dreptul să fie prost, dar unii abuzează de acest privilegiu”. (Autor anonim).

 Cartea „Avuţia naţiunilor”, scrisă în anul 1776 de Adam .Smith (1723-1790), este considerată și astăzi (după aproape 250 de ani de la apariţia sa) cea mai bună carte de economie politică scrisă vreodată în întreaga lume, rămânând și în zilele noastre o carte fundamentală pentru ştiinţa economică.

A fost şi este o carte deschizătoare de drumuri, cu un foarte mare impact în întreaga lume și în prezent, după aproape două secole și jumătate de la apariţia sa.

În această lucrare Adam Smith a formulat pentru prima oară principiile fundamentale care trebuie urmate în stabilirea impozitelor, principii care au rămas cu valoare universală și în zilele noastre.

Între aceste principii, la loc de frunte se află „principiul echităţii în impozitare”, care presupune că impozitele se stabilesc numai în funcţie de veniturile pe care le obţine o persoană și/sau în funcţie de materia impozabilă pe care aceasta o deţine în proprietate.

Echitatea în impozitare presupune dreptate şi justiţie socială, şi se realizează numai în condiţiile în care:

1) nimeni nu este obligat să plătească impozite pentru o materie impozabilă pe care nu are în proprietate, și

2) fiecare persoană este obligată să plătească impozite numai pentru materie impozabilă pe care o are în proprietate.

Ţineţi minte aceste lucruri şi fiţi oameni! Veniţi-vă în fire, păcătoşilor.”. (VT/C23. Isaia 46:8).

Încălcarea gravă a „principiului echităţii în impozitare” prin (1) „Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal”,:art. 461 alin. (1), alin. (5) şi alin. (7); art. 466 alin. (1) şi alin. (3); art. 471 alin. (1) şi alin. (4), și (2) prin Deciziile Curţii Constituționale nr. 293/2018 nr. 568/2018, este dat de faptul că se considerat că este drept, este just, este echitabil, este legal ca:

a) o persoană să fie obligată să plătească un impozit pentru un bun impozabil pe care nu îl deţine în proprietate, și

b) o persoană să nu fie obligată să plătească un impozit pentru un bun impozabil pe care îl deţine în proprietate.

 3.11. România a ajuns groapa de gunoi a Europei cu mijloace de transport second-hand.

 „[…]Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!

A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi, fără milă l-au străpuns

Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!

Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,

Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,

Ţin a tale zile-n mână, ş-a ta cinste sub călcâi.

Şi călări pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii,[…]”

(Din poezia „Cârmacii”, de Alexandru Vlahuţă).

 Conform datelor bazate pe statistica Direcţiei Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor (DRPCIV), în cazul tranzacţiilor cu maşini second-hand aduse din ţările U.E. și vândute în România, acestea au avut o medie de aproape 52.000 de unităţi vândute în fiecare lună în intervalul ianuarie – martie 2019[6].

Și în anii precedenţi s-a înregistrat record după record în aducerea de maşini second-hand în România.

Spre exemplu, în anul 2017, în România au fost aduse 520.000 de autoturisme second-hand, vârful fiind atins în februarie, când s-a înregistrat recordul de peste 67.000[7] autoturisme second-hand aduse și vândute.

Un samsar de maşini second-hand a fraudat statul român cu circa două milioane de euro prin aducerea în România, în numai circa un an de zile, a 1.068 maşini second-hand[8].

În România au fost înmatriculate milioane de maşini second-hand, cu o vechime de peste 8 ani, aduse din ţările cele mai dezvoltate ale Uniunii Europene, ţări în care respectivele rable au devenit ineficiente pentru a mai fi folosite din cauza gradului mare de uzură fizică și / sau morală, de poluare etc.[9].

Ţările cele mai dezvoltate ale Uniunii Europene nu numai că nu au mai înregistrat serioase cheltuieli cu „igienizarea” parcului auto, prin casarea maşinilor poluante, uzate fizic și / sau moral, dar au mai și încasat sume însemnate prin vânzarea acestora către alte ţări, precum și de România, „fruntaşă” la capitol „groapa de gunoi a Europei cu maşini second-hand”.

Popor. Nu păstraţi nişte cameleoni pe post de cârmuitori”. (Pitagora). 

3.12. Consecinţele generate de existenţa aberantelor prevederi legale în impozitarea mijloacele de transport second-hand înstrăinate.

 „Ticăloşia câtorva este o nenorocire pentru toţi”. (Syrus, 663).

O singură lege proastă e de ajuns ca să revolte un întreg popor”.

(Proverb grec. Pitagora. Legile morale şi politice).

 Consecinţele negative generate de cele peste două milioane de maşini second-hand aduse din ţările U.E. și vândute în ţara noastră au fost numeroase și deosebit de mari, pe multiple planuri, precum creşterea gradului de poluare, sporirea accidentelor în circulaţie etc.

În acest material sunt prezentate numai două dintre cele mai importante efecte negative de ordin economic, care însumează, în timp, peste 500 de milioane de euro.

Dacă s-ar face o analiză atentă, s-ar constata că maşinile second-hand aduse în fiecare an în România, marea lor majoritate au fost vândute în acelaşi an, fără ca pentru acestea să se fi plătit „impozitul pe mijloacele de transport” prevăzut de alin. (1), (2), și (4) din art. 471 din Codul fiscal.

În anii de vârf ai vânzării în ţara noastră de asemenea maşini, statul român a pierdut venituri, numai din nesupunerea lor „impozitului pe mijloacele de transport”, de circa 100 de milioane de euro anual.

România a înregistrat cheltuieli iraţionale din banii publici, de peste 105 milioane de euro, generate numai de cele circa peste un milion de acţiuni introduse în justiţie pentru restituirea taxei pe poluare.

Edificatoare în acest sens sunt (fie și numai) următoarele articolele ale subsemnatului[10]:

Procedura care trebuie urmată pentru restituirea taxei pe poluare pentru autoturisme” (https://legestart.ro/tag/taxa-pe-poluare/).

„Cum este folosită restituirea taxei pe poluare pentru fraudarea bugetului de stat” (https://legestart.ro/cum-este-folosita-restituirea-taxei-pe-poluare-pentru-fraudarea-bugetului-de-stat/).

„Soluţii pentru rezolvarea optimă a restituirii taxei pe poluare pentru autoturisme” (https://legestart.ro/solutii-pentru-rezolvarea-optima-a-restituirii-taxei-pe-poluare-pentru-autoturisme/).

„Cheltuieli iraţionale, din banii publici, de peste 105 milioane de euro, generate de acţiunile introduse în justiţie pentru restituirea taxei pe poluare” (https://legestart.ro/cheltuieli-irationale-din-banii-publici-de-peste-105-milioane-de-euro-generate-de-actiunile-introduse-in-justitie-pentru-restituirea-taxei-pe-poluare/).

Aceste articole, care au avut, și mai au încă, un mare impact în întreaga societate, au condus la:

1) modificarea legislaţiei care reglementează „Procedura care trebuie urmată pentru restituirea taxei pe poluare pentru autoturisme”, după procedura propusă de subsemnatul;

2) degrevarea, în totalitate, a tribunalelor şi a curţilor de apel, de acţiunile introduse în justiţie pentru restituirea taxei pe poluare, prin introducerea unei noi proceduri de restituire (a celei propusă de subsemnatul), simplificată, respectiv pe cale administrativă, direct de către organele fiscale, prin care s-au eliminat formularistica și operaţiunile birocratice;

3) reducerea cu circa 95% a cheltuielilor de peste 105 de milioane de euro, generate de restituirea acestei taxe, restituire care se face, de la bugetul de stat, cu foarte mare greutate și în anul 2019.

 3.13. Măsuri ce se impun a fi luate.

 Dar, dacă vei înştiinţa pe cel rău, şi el tot nu se va întoarce de la răutatea lui şi de la calea cea rea, va muri prin nelegiuirea lui, dar tu îţi vei mântui sufletul!”. (Biblia, Ezechiel 3:19).

 „Imperiile viitorului vor fi imperiile minţii”. (Winston Churchill).

Aşa după cum am mai arătat, principala cauză care a dus la această explozie a aducerii de maşini uzate în România o constituie existenţa unor reglementări fiscale total necorespunzătoare, aberante, admise de Curtea Constituţională ca fiind corecte, care au favorizat acest fenomen, în loc să îl combată.

Eliminarea actualelor prevederi aberante, inechitabile, absurde și discriminatorii se poate face prin introducerea în Codul fiscal a unor noi prevederi, al căror cuprins este redat în Tabelul 3.13/1.

 Tabelul 3.13/1.

 Situaţia comparativă dintre actualele prevederi ale Codului fiscal și prevederile propuse a fi introduse cu privire la impozitarea clădirilor, a terenurilor și a mijloacelor de transport înstrăinate

 

Prevederile ACTUALE din

Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal:

Prevederile PROPUSE A FI INTRODUSE în

Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal:

1

2

Impozitul pe CLĂDIRI, art. 461 alin. (1), (5) şi alin. (7):

(1) Impozitul pe clădiri este datorat pentru întregul an fiscal de persoana care are în proprietate clădirea la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior.[...]

 

 

 

 

 

 

 

 

(5) În cazul în care dreptul de proprietate asupra unei clădiri este transmis în cursul unui an fiscal, impozitul va fi datorat de persoana care deţine dreptul de proprietate asupra clădirii la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior anului în care se înstrăinează.[...]

 

(7) În cazul desfiinţării unei clădiri, proprietarul [...] încetează să datoreze impozitul începând cu data de 1 ianuarie a anului următor, inclusiv în cazul clădirilor pentru care nu s-a eliberat autorizaţie de desfiinţare.

 

(11) Fiecare persoană care dobândeşte / înstrăinează / desfiinţează o clădire are obligaţia să depună o declaraţie la organul fiscal în a cărui rază teritorială de competenţă îşi are domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după caz, în termen de 30 de zile de la data dobândirii / înstrăinării / desfiinţării clădirii.

(12) În cazul clădirilor nou construite, proprietarul datorează impozitul pe clădiri de la data de întâi a lunii următoare lunii în care a finalizat / recepţionat clădirea, inclusiv în cazul clădirilor construite fără autorizaţie de construire[11].

(5) În cazul înstrăinării unei clădiri, fostul proprietar încetează să datoreze impozitul începând de la data de întâi a lunii următoare lunii în care a înstrăinat clădirea, iar noul proprietar datorează impozitul începând de la data de întâi a lunii următoare lunii în care a dobândit clădirea.

(7) În cazul desfiinţării unei clădiri, proprietarul [...] încetează să datoreze impozitul începând cu data de 1 a lunii următoare lunii în care a desfiinţat clădirea, inclusiv în cazul clădirilor pentru care nu s-a eliberat autorizaţie de desfiinţare.

Impozitul pe TEREN, art. 466 alin. (1) şi (3):

(1) Impozitul pe teren este datorat pentru întregul an fiscal de persoana care are în proprietate terenul la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior.[...]

(1) În cazul înstrăinării unui teren, atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul are obligaţia să depună o declaraţie la organul fiscal local în a cărui rază teritorială de competenţă îşi are domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după caz, în termen de 30 de zile de la data înstrăinării / dobândirii terenului.

(3) În cazul în care dreptul de proprietate asupra unui teren este transmis în cursul unui an fiscal, impozitul este datorat de persoana care deţine dreptul de proprietate asupra terenului la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior anului în care se înstrăinează.”.

(2) Pentru un teren înstrăinat, fostul proprietar încetează să datoreze impozitul începând de la data de întâi a lunii următoare lunii în care a înstrăinat terenul, iar noul proprietar datorează impozitul începând de la data de întâi a lunii următoare lunii în care a dobândit terenul.

Impozitul pe MIJLOCUL DE TRANSPORT

(1) Impozitul pe mijlocul de transport este datorat pentru întregul an fiscal de persoana care deţine dreptul de proprietate asupra unui mijloc de transport înmatriculat sau înregistrat în România la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior.

 (1) Impozitul pe mijlocul de transport este datorat, de persoana care dobândeşte dreptul de proprietate asupra unui mijloc de transport înmatriculat sau înregistrat în România la orice dată dintr-un an fiscal.

(2) În cazul dobândirii unui mijloc de transport, proprietarul acestuia are obligaţia să depună o declaraţie la organul fiscal local în a cărui rază teritorială de competenţă are domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după caz, în termen de 30 de zile de la data dobândirii şi datorează impozit pe mijloacele de transport începând cu data de 1 ianuarie a anului următor înmatriculării sau înregistrării mijlocului de transport.

(21) În cazul înstrăinării unui mijloc de transport, atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul are obligaţia să depună o declaraţie la organul fiscal local în a cărui rază teritorială de competenţă îşi are domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după caz, în termen de 30 de zile de la data înstrăinării / dobândirii mijlocului de transport.

(22) Pentru un mijloc de transport înstrăinat, fostul proprietar încetează să datoreze impozitul începând de la data de întâi a lunii următoare lunii în care a înstrăinat mijlocul de transport, iar noul proprietar datorează impozitul începând de la data de întâi a lunii următoare lunii în care a dobândit (înmatriculat sau înregistrat) mijlocul de transport.

(4) În cazul radierii din circulaţie a unui mijloc de transport, proprietarul are obligaţia să depună o declaraţie la organul fiscal în a cărui rază teritorială de competenţă îşi are domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după caz, în termen de 30 de zile de la data radierii, şi încetează să datoreze impozitul începând cu data de 1 ianuarie a anului următor.

(41) În cazul radierii din circulaţie a unui mijloc de transport, proprietarul are obligaţia să depună o declaraţie la organul fiscal în a cărui rază teritorială de competenţă îşi are domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după caz, în termen de 30 de zile de la data radierii, şi încetează să datoreze impozitul începând de la data de întâi a lunii următoare”.

 

În Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal ar trebui să se reglementeze:

1. În cazul clădirilor nou construite fără autorizaţie de construire: metodologia de constatare și de stabilire a datei de la care se consideră ca fiind finalizată / recepţionată clădirea nou construită, care este și data de la care se supune la impozitare; documentele pe baza cărora se face constatarea și se supune impozitării clădirea respectivă etc.

2. În cazul desfiinţării unei clădiri pentru care nu s-a eliberat autorizaţie de desfiinţare: metodologia de constatare și de stabilire a datei de la care se consideră ca fiind desfiinţată clădirea, care este și data de la care se scoate de la impozitare; documentele pe baza cărora se face constatarea și se scoate de la impozitare clădirea respectivă etc. 

Prin introducerea acestor prevederi legale s-ar obţine următoarele efecte benefice pentru întreaga societate:

1. Se frânează introducerea în ţara noastră a mijloacelor de transport second-hand, ceea ce ar conduce la numeroase și deosebit de mari efecte benefice, dintre care sunt de enumerat fie și numai reducerea substanţială a gradului de poluare, sporirea accidentelor în circulaţie etc.

2. Se asigură un spor însemnat de venituri bugetare.

Spre exemplu, la circa 500.000 mijloacelor de transport second-hand aduse într-un an în ţara noastră, cu o medie de circa 200 de lei impozit pe un mijloc de transport second-hand, rezultă un spor de venituri bugetare de 100 de milioane de lei, respectiv de peste 21.3 milioane de euro, în condiţiile în care impozitul s-ar plăti numai de o singură persoană dintre cele două intervenite în fiecare tranzacţie.

În condiţiile în care s-ar adopta și măsura ca atât vânzătorul, cât și cumpărătorul unui mijloc de transport second-hand[12], să fie obligaţi să achite (distinct fiecare) impozitul pe întregul an, sporul de venituri bugetare ar fi de peste 42.6 milioane de euro

În condiţiile unor asemenea prevederi legale, atât vânzătorul, cât și cumpărătorul unui mijloc de transport second-hand, sunt obligaţi să achite (distinct fiecare) impozitul pe întregul an, pentru fiecare operaţiune de vânzare-cumpărare.

O persoană care vinde un mijloc de transport second-hand va plăti pentru acesta impozitul pe întregul an, iar o persoană care cumpără un mijloc de transport second-hand, va plăti pentru acesta impozitul pe întregul an.

O persoană va plăti impozitul pe întregul an, pentru fiecare mijloc de transport second-hand vândut, indiferent de numărul mijloacelor de transport second-hand vândute într-un an.

În mod asemănător, o persoană va plăti impozitul pe întregul an, pentru fiecare mijloc de transport second-hand cumpărat, indiferent de numărul mijloacelor de transport second-hand cumpărate într-un an.

Spre exemplu, un samsar care va aduce din afara României 500 de mijloace de transport second-hand într-un an și le va vinde în ţara noastră, va fi obligat să plătească impozitul pe întregul an pentru fiecare dintre aceste 500 de rable.

La rândul lor, și cei 500 de cumpărători ai respectivelor mijloace de transport second-hand, vor fi obligaţi să plătească și ei impozitul pe întregul an.

Aceste prevederi legale, propuse spre a fi introduse în Codul fiscal:

1. Nu intră în contradicţie cu niciuna dintre Deciziile U.E.

2. Sunt constituţionale, dovadă concludentă în acest sens fiind Decizia Curţii Constituționale nr. 568/2018 (redată în Bibliografie).

3. Asigură aşezarea justă a sarcinilor fiscale cu respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, care presupune impunerea unui tratament identic pentru situaţii identice.

4. Respectă ceea ce Curtea Constituțională a statuat în mod constant, respectiv faptul că egalitatea de tratament presupune în mod necesar identitatea de situaţii juridice; calificarea unei reglementări ca fiind discriminatorie se justifică doar atunci când, pentru situaţii similare, se instituie regimuri juridice diferite pentru persoanele cărora li se aplică (vezi Decizia Curţii Constituționale nr. 432/2004.

Corectarea teribilistelor prevederi din alin. (1), (2) și (4) ale art. 471 din Codul fiscal este de o importanţă majoră pentru întreaga noastră societate.

Numai că „Ţara întreagă aşteaptă să se facă ceva nou şi politicienii discută despre lucrurile pe care le-au făcut, şi le-au făcut rău” (Nicolae Iorga) și că „Schimbare politică. Alţi ciobani, alţi câini, aceleaşi oi”. (Valeriu Butulescu – Frunze fără ram.). Consecinţa: „Spuma asta-nveninată, astă clică, ăst gunoi, care-a ajuns a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi! ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filozofie, numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă, prea şi-au arătat arama sfâşiind această ţară, prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară”. (Prelucrare de N. Grigorie Lăcriţa după Scrisoarea III-a, de M. Eminescu). 

„Cine are minte, să ia aminte!”. „Cine are urechi de auzit să audă”. (Biblia, Luca 8, 3). Amin!!!

Anexa nr. 1/1.

Evoluţia reglementărilor privind impozitele și taxele locale de la 1 ianuarie 1952 și până în prezent.

În vigoare pe perioada 1 ianuarie 1952 – 31 decembrie 1981:

Prima reglementare unitară și (cât mai) completă a impozitelor și taxelor locale a început cu „Decretul Marii Adunări Naţionale nr. 18 din 18 ianuarie 1952 pentru stabilirea impozitelor şi taxelor locale, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1952, în vigoare pe perioada 1 ianuarie 1952 – 31 decembrie 1981, în care se reglementează: impozitul pe clădiri, art. 6 şi 7; impozitul pe terenuri, art. 18; taxe asupra mijloacelor de transport, art. 23.

În vigoare pe perioada 1 ianuarie 1982 – 31 mai 1994:

Legea nr. 25 din 23 decembrie 1981 privind impozitele şi taxele locale, publicată în Buletinul Oficial nr. 115 din 29 decembrie 1981, în vigoare pe perioada 1 ianuarie 1982 – 31 mai 1994.

Decretul Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România nr. 425 din 31 decembrie 1981 privind stabilirea şi încasarea impozitelor şi taxelor locale, publicat în Buletinul Oficial nr. 118 din 31 decembrie 1981, în vigoare pe perioada 1 ianuarie 1982 – 31 mai 1994, în care se reglementează: impozitul pe clădiri, art. 10 şi 11; impozitul pe terenuri, art. 15; taxe asupra mijloacelor de transport, art. 20 şi 21.

În vigoare pe perioada 1 septembrie 1992 – 31 mai 1994:

Ordonanţa Guvernului nr. 15 din 19 august 1992 cu privire la impozitele şi taxele locale, publicată în Monitorul Oficial nr. 209 din 26 august 1992, în vigoare începând cu 1 septembrie 1992

Din O.G. nr. 15/1992 au fost abrogate unele „pe bucăţele”, dar fără ca aceasta să fie abrogată, explicit, în totalitate, printr-un act normativ.

Abrogarea unor „bucăţele”, din O.G. nr. 15/1992, s-a făcut prin:

1. Legea nr. 27 din 17 mai 1994 privind impozitele şi taxele locale, publicată în Monitorul Oficial nr. 127 din 24 mai 1994, în vigoare începând cu data de 1 iunie 1994: „Art. 77. Pe data aplicării dispoziţiilor prezentei legi se abrogă: Legea nr. 25/1981 privind impozitele şi taxele locale; Decretul nr. 425/1981 privind stabilirea şi încasarea impozitelor şi taxelor locale;[...] art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 15/1992 cu privire la impozitele şi taxele locale, aprobată prin Legea nr. 114/1992, şi pct. 3 din cap. 1, pct. 5, 6, 7 şi 9 din cap. II din anexa la această ordonanţă;[...]”.

2. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 85 din 23 decembrie 1997 privind impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice, publicată în Monitorul Oficial nr. 378 din 29 decembrie 1997, , în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 1998: „Art. 44. La data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se abrogă[...]: pct. 4 din cap. II al anexei la Ordonanţa Guvernului nr. 15/1992 cu privire la impozitele şi taxele locale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 26 august 1992, aprobată şi modificată prin Legea nr. 114/1992;”.

Ministerul Finanţelor, Guvernul și Parlamentul ar trebui să aibă în vedere necesitatea abrogării, explicite, în totalitate, printr-un act normativ a O.G. nr. 15/1992.

În vigoare pe perioada 1 iunie 1994 – 31 decembrie 2002:

Legea nr. 27 din 17 mai 1994 privind impozitele şi taxele locale, publicată în Monitorul Oficial nr. 127 din 24 mai 1994, în vigoare pe perioada 1 iunie 1994 – 31 decembrie 2002. „Art. 77. Pe data aplicării dispoziţiilor prezentei legi se abrogă: Legea nr. 25/1981 privind impozitele şi taxele locale; Decretul nr. 425/1981 privind stabilirea şi încasarea impozitelor şi taxelor locale;[...] art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 15/1992 cu privire la impozitele şi taxele locale, aprobată prin Legea nr. 114/1992, şi pct. 3 din cap. 1, pct. 5, 6, 7 şi 9 din cap. II din anexa la această ordonanţă;[...]”. Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale: „Art. 80. Pe data aplicării dispoziţiilor prezentei ordonanţe se abrogă următoarele acte normative:[...] h) Legea nr. 27/1994 privind impozitele şi taxele locale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 22 iulie 1998, cu modificările şi completările ulterioare;[...]”.

În vigoare pe perioada 1 ianuarie 2003 – 31 decembrie 2003:

Ordonanţa Guvernului nr. 36 din 30 ianuarie 2002 privind impozitele şi taxele locale, publicată în Monitorul Oficial nr. 670 din 10 septembrie 2002, în vigoare pe perioada 1 ianuarie 2003 – 31 decembrie 2003. Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal: „Art. 298. Abrogarea actelor normative (1) La data intrării în vigoare a prezentului Cod fiscal se abrogă: [...]27. Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 10 septembrie 2002, cu modificările şi completările ulterioare;[...]”. „Art. 80. Pe data aplicării dispoziţiilor prezentei ordonanţe se abrogă următoarele acte normative:[...] h) Legea nr. 27/1994 privind impozitele şi taxele locale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 22 iulie 1998, cu modificările şi completările ulterioare;[...]”.

   Hotărârea Guvernului nr. 1278/2002 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale.

În vigoare pe perioada 1 ianuarie 2004 – 31 decembrie 2015:

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial nr. 927 din 23 decembrie 2003, în vigoare pe perioada 1 ianuarie 2004 – 31 decembrie 2015, în care se reglementează: impozitul și taxa pe clădiri: art. 254 alin. (1) – (4); impozitul și taxa pe teren: art. 259 alin. (1) – (3); impozitul pe mijloacele de transport. art. 264 alin. (1) – (3).

„Art. 298. Abrogarea actelor normative (1) La data intrării în vigoare a prezentului Cod fiscal se abrogă: [...]27. Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 10 septembrie 2002, cu modificările şi completările ulterioare;[...]”.

Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial nr. 112 din 6 februarie 2004, în vigoare pe perioada 6 februarie 2004 – 31 decembrie 2015.

În vigoare începând cu 1 ianuarie 2016:

Legea nr. 227 din 8 septembrie 2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial nr. 688 din 10 septembrie 2015, în vigoare începând cu 1 ianuarie 2016: impozitul pe clădiri: art. 461 alin. (1), alin. (5) şi alin. (7); impozitul pe terenuri: art. 466 alin. (1) şi alin. (3); impozitul pe mijloacele de transport, art. 471 alin. (2) şi alin. (4)

Hotărârea Guvernului nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal publicată în Monitorul Oficial nr. 22 din 13 ianuarie 2016, în vigoare începând cu 13 ianuarie 2016.

Anexa nr. 1/2.

 Prevederile cu privire la impozitarea clădirilor, a terenurilor și a mijloacelor de transport

1) din prima și din ultima reglementare, din perioada 1 ianuarie 1952 – 31 decembrie 2015, și 2) din „Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal”, în vigoare cu 1 ianuarie 2016

1. Prima reglementare unitară și (cât mai) completă a impozitelor și taxelor locale a început cu „Decretul Marii Adunări Naţionale nr. 18 din 18 ianuarie 1952 pentru stabilirea impozitelor şi taxelor locale”, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1952, în vigoare pe perioada 1 ianuarie 1952 – 31 decembrie 1981, în care se prevede (sublinierile îmi aparţin)[13]:

Cap. 2. Impozitul pe clădiri

 „Art. 6. Clădirile nou construite, cum şi cele dobândite în cursul anului, se impun cu începere de la 1 a lunii următoare celei în care: au devenit locuibile, au fost date în exploatare sau au fost dobândite.

Art. 7. Impozitul pentru clădirile distruse sau ruinate în total sau în parte, cele transmise în cursul anului unor instituţii, întreprinderi, organizaţii sau altor persoane scutite de impozit, se scade cu începere de la 1 a lunii următoare celei în care au avut loc cauzele de mai sus.”.

Cap. 3. Impozitul pe terenurile din oraşe

„Art. 18. Procedura pentru stabilirea impozitului şi termenele de plată sunt cele prevăzute la cap. II pentru impozitul pe clădiri.”, adică:

Terenurile dobândite în cursul anului se impun cu începere de la 1 a lunii următoare celei în care au fost dobândite.

Impozitul pentru terenurile înstrăinate în cursul anului se scade cu începere de la 1 a lunii următoare celei în care au avut loc înstrăinarea.

Cap. 4. Taxe asupra mijloacelor de transport

„Art. 23. Dobândirea unui mijloc de transport în cursul anului atrage impunerea cu începere de la 1 a lunii în care a fost dobândit.

Pentru mijloacele de transport retrase din circulaţie taxa se scade cu începere din prima zi a trimestrului următor celui în care a fost retras, cu excepţia celor retrase în prima lună a trimestrului pentru care taxa se scade cu începere de la 1 a lunii următoare.”.

2. Prin „Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal”, publicată în Monitorul Oficial nr. 927 din 23 decembrie 2003, în vigoare pe perioada 1 ianuarie 2004 – 31 decembrie 2015, se prevede (sublinierile îmi aparţin):

Art. 254. Dobândirea, înstrăinarea şi modificarea clădirilor

(1) În cazul unei clădiri care a fost dobândită sau construită de o persoană în cursul anului, impozitul pe clădire se datorează de către persoana respectivă cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care clădirea a fost dobândită sau construită.

(2) În cazul unei clădiri care a fost înstrăinată, demolată sau distrusă, după caz, în cursul anului, impozitul pe clădire încetează a se mai datora de persoana respectivă cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care clădirea a fost înstrăinată, demolată sau distrusă.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) sau (2), impozitul pe clădiri se recalculează pentru a reflecta perioada din an în care impozitul se aplică acelei persoane.”.

Art. 259. Dobândiri şi transferuri de teren, precum şi alte modificări aduse terenului

(1) Pentru un teren dobândit de o persoană în cursul unui an, impozitul pe teren se datorează de la data de întâi a lunii următoare celei în care terenul a fost dobândit.

(2) Pentru orice operaţiune juridică efectuată de o persoană în cursul unui an, care are ca efect transferul dreptului de proprietate asupra unui teren, persoana încetează a mai datora impozitul pe teren începând cu prima zi a lunii următoare celei în care a fost efectuat transferul dreptului de proprietate asupra terenului.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) sau (2), impozitul pe teren se recalculează pentru a reflecta perioada din an în care impozitul se aplică acelei persoane.”.

Art. 264. Dobândiri şi transferuri ale mijloacelor de transport.

(1) În cazul unui mijloc de transport dobândit de o persoană în cursul unui an, taxa asupra mijlocului de transport se datorează de persoană de la data de întâi a lunii următoare celei în care mijlocul de transport a fost dobândit.

(2) În cazul unui mijloc de transport care este înstrăinat de o persoană în cursul unui an sau este radiat din evidenţa fiscală a compartimentului de specialitate al autorităţii de administraţie publică locală, taxa asupra mijlocului de transport încetează să se mai datoreze de acea persoană începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care mijlocul de transport a fost înstrăinat sau radiat din evidenţa fiscală.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) sau (2), taxa asupra mijloacelor de transport se recalculează pentru a reflecta perioada din an în care impozitul se aplică acelei persoane.”.

3. Deci, timp de 64 de ani, între 1 ianuarie 1952 și 31 decembrie 2015, respectiv 38 de ani în economia socialistă și 26 de ani în economia capitalistă, s-a aplicat, fără nicio schimbare, următoarea „regulă cu caracter general”:

1) dobândirea unei clădiri, a unui teren, a unui mijloc de transport se impun cu începere de la 1 a lunii următoare celei în care a fost dobândit;

2) înstrăinarea unei clădiri, a unui teren, a unui mijloc de transport se scade cu începere de la 1 a lunii următoare celei în care au avut loc înstrăinarea.

4. Începând cu 1 ianuarie 2016 a intrat în vigoare (noul Cod fiscal) „Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal”, care reglementează aberant, inechitabil, absurd și discriminatoriu:

1. Impozitul pe clădiri, prin art. 461 alin. (1), (5) şi alin. (7):

„(1) Impozitul pe clădiri este datorat pentru întregul an fiscal de persoana care are în proprietate clădirea la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior.[...]

(5) În cazul în care dreptul de proprietate asupra unei clădiri este transmis în cursul unui an fiscal, impozitul va fi datorat de persoana care deţine dreptul de proprietate asupra clădirii la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior anului în care se înstrăinează.[...]

(7) În cazul desfiinţării unei clădiri, proprietarul [...] încetează să datoreze impozitul începând cu data de 1 ianuarie a anului următor, inclusiv în cazul clădirilor pentru care nu s-a eliberat autorizaţie de desfiinţare.”.

2. Impozitul pe teren, prin art. 466 alin. (1) şi (3):

„(1) Impozitul pe teren este datorat pentru întregul an fiscal de persoana care are în proprietate terenul la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior.[...]

(3) În cazul în care dreptul de proprietate asupra unui teren este transmis în cursul unui an fiscal, impozitul este datorat de persoana care deţine dreptul de proprietate asupra terenului la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior anului în care se înstrăinează.”.

3. Impozitul pe mijlocul de transport, prin art. 471 alin. (1) şi alin. (4):

„(1) Impozitul pe mijlocul de transport este datorat pentru întregul an fiscal de persoana care deţine dreptul de proprietate asupra unui mijloc de transport înmatriculat sau înregistrat în România la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior.[...]

„(4) În cazul radierii din circulaţie a unui mijloc de transport, proprietarul [...] încetează să datoreze impozitul începând cu data de 1 ianuarie a anului următor.”.

Deci, prin „Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal”, în vigoare de la 1 ianuarie 2016, se prevede că obligaţia plăţii impozitului pe clădire, a impozitului pe teren şi a impozitului pe mijlocul de transport este în obligaţia persoanei care deţine dreptul de proprietate asupra bunului supus impozitării la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior.

5. Situaţia comparativă dintre prevederile cu privire la impozitarea clădirilor, a terenurilor și a mijloacelor de transport în vigoare pe perioada 1 ianuarie 1952 – 31 decembrie 2015, faţă de cele aberante, în vigoare cu 1 ianuarie 2016 se prezintă astfel:

 

Prevederile din perioada

1 ianuarie 1952 – 31 decembrie 2015:

Prevederile din „Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal”, în vigoare cu 1 ianuarie 2016:

1) dobândirea unei clădiri, a unui teren, a unui mijloc de transport se impun cu începere de la 1 a lunii următoare celei în care a fost dobândit;

 

2) înstrăinarea unei clădiri, a unui teren, a unui mijloc de transport se scade cu începere de la 1 a lunii următoare celei în care au avut loc înstrăinarea.

a) dobândirea unei clădiri, a unui teren, a unui mijloc de transport se impune cu începere de la 1 ianuarie a anului următor celei în care a fost dobândit;

b) înstrăinarea unei clădiri, a unui teren, a unui mijloc de transport se scade cu începere de la 1 ianuarie a anului următor celei în care au avut loc înstrăinarea.

 Bibliografie 

Constituţia României, republicată, publicată în Monitorul Oficial nr 767 din 31 octombrie 2003.

A se vedea şi „Anexa nr. 1. Evoluţia reglementărilor privind impozitele și taxele locale de la 1 ianuarie 1952 și până în prezent.”.

Decizii ale Curţii Constituţionale:

Decizia Curţii Constituţionale nr. 3 din 6 ianuarie 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 145 din 8 iunie 1994.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 176 din 6 mai 2003 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 174/2001 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea finanţării învăţământului superior, publicată în Monitorul Oficial nr. 400 din 9 iunie 2003.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 39 din 29 ianuarie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare, republicată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2004

Decizia Curţii Constituționale nr. 432 din 21 octombrie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 137 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial nr 1176 din 13 decembrie 2004.

Decizia Curţii Constituționale nr. 192 din 31 martie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 din Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 527 din 21 iunie 2005.

Decizia Curţii Constituționale nr. 1228 din 18 noiembrie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 971 alin. (2) din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, publicată în Monitorul Oficial nr. 838 din 12 decembrie 2008.

Decizia Curţii Constituționale nr. 665 din 12 iunie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 167 alin. 1, 2, 3 şi 4 şi art. 169 alin. 1 din Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 555 din 23 iulie 2008.

Decizia Curţii Constituționale nr. 782 din 12 mai 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 121 alin. (1) din Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, publicată în Monitorul Oficial nr. 406 din 15 iunie 2009.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 940 din 6 iulie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 771 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial nr. 524 din 28 iulie 2010.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 1394 din 26 octombrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 257 alin. (2) lit. f) teza finală din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial nr. 863 din 23 decembrie 2010.

Decizia Curţii Constituționale nr. 545 din 28 aprilie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 75 alin. (111) şi art. 87 alin. (91) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial nr. 473 din 6 iulie 2011.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 39 din 5 februarie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (5) al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unei contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli în domeniul sănătăţii, astfel cum a fost completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 110/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniile sănătăţii şi protecţiei sociale, cu referire expresă la sintagma „care include şi taxa pe valoarea adăugată”, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 20 februarie 2013.

Decizia Curţii Constituționale nr. 293 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 461 alin. (1), alin. (5) şi alin. (7) teza a doua, art. 466 alin. (1) şi alin. (3) şi ale art. 471 alin. (1) şi alin. (4) teza a doua din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial nr. 938 din 7 noiembrie 2018.

Decizia Curţii Constituționale nr. 568 din 20 septembrie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 471 alin. (2) şi alin. (4) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial nr. 204 din 14 martie 2019.

Legislaţia Uniunii Europene

Cartea europeană a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985, ratificată de România prin „Legea nr. 199 din 17 noiembrie 1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg pe 15 octombrie 1985”, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 26 noiembrie 1997.

Hotărâri și Decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului:

Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 iulie 1968, pronunţată în Cauza “Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” împotriva Belgiei, paragraful 10.

Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 28 octombrie 1987, pronunţată în Cauza Inze împotriva Austriei, paragraful 41.

Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 10 septembrie 1996, pronunţată în Cauza Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42.

Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 6 aprilie 2000, pronunţată în Cauza Thlimmenos contra Greciei.

Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 iulie 2001, pronunţată în Cauza Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei, paragraful 45,

Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 6 iulie 2004, pronunţată în Cauza Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24.

Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României, paragraful 50.

Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului din 4 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, paragrafele 41 şi 49.
Alte reglementări:

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial nr. 927 din 23 decembrie 2003, în vigoare pe perioada 1 ianuarie 2004 – 31 decembrie 2015.

Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial nr. 112 din 6 februarie 2004, în vigoare pe perioada 6 februarie 2004 – 31 decembrie 2015.

Legea nr. 227 din 8 septembrie 2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial nr. 688 din 10 septembrie 2015, în vigoare începând cu 1 ianuarie 2016.

Hotărârea Guvernului nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal publicată în Monitorul Oficial nr. 22 din 13 ianuarie 2016, în vigoare începând cu 13 ianuarie 2016.

Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002.

Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 18 iulie 2006.


[1] dată de la care se aplică prevederile legale criticate din „Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal”.

[2] Vânzarea repetată a fost cauzată de un viciu ascuns, constatat ulterior, după cumpărare, de fiecare, viciu a cărui eliminare ar fi costat foarte mult.

[3] A se vedea şi „Legea nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie”.

[4] Începând cu data de 1 ianuarie 2016, data intrării în vigoare a „Legii  nr. 227/2015 privind Codul fiscal”.

[5] Începând cu data de 1 ianuarie 2016, data intrării în vigoare a „Legii  nr. 227/2015 privind Codul fiscal”.

[10] Aceste articole au fost publicate în zeci de reviste, ziare, Site-uri.

[11] În Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal ar trebui să se reglementeze: 1. În cazul clădirilor nou construite fără autorizaţie de construire: metodologia de constatare și de stabilire a datei de la care se consideră ca fiind finalizată / recepţionată clădirea nou construită, care este și data de la care se supune la impozitare; documentele pe baza cărora se face constatarea și se supune impozitării clădirea respectivă etc. 2. În cazul desfiinţării unei clădiri pentru care nu s-a eliberat autorizaţie de desfiinţare: metodologia de constatare și de stabilire a datei de la care se consideră ca fiind desfiinţată clădirea, care este și data de la care se scoate de la impozitare; documentele pe baza cărora se face constatarea și se scoate de la impozitare clădirea respectivă etc.

[12] O asemenea măsură se impune să se aplice numai pentru mijloc de transport second-hand, nu și pentru cele noi.

[13] A se vedea și Legea nr. 25 din 23 decembrie 1981 privind impozitele şi taxele locale, publicată în Buletinul Oficial nr. 115 din 29 decembrie 1981.

Ai nevoie de Codul fiscal? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!

comentarii

Despre autor  ⁄ Grigorie Lăcriţa

Activitatea profesională, didactică, ştiinţifică şi publicistică desfăşurată de Nicolae Grigorie, în general sub semnătura Nicolae Grigorie Lăcriţa, sau N. Grigorie Lăcriţa , în perioada 1993 – 2016, arată o personalitate complexă, dedicată creației, științei și dezvoltării relației cu publicul pe care l-a servit permanent de-a lungul carierei. Conceptele sale despre viață și conduita publică au determinat lumea academică, științifică și culturală să-l recunoască drept o personalitate veritabilă a comunității craiovene şi naţionale, cu o activitate publicistică de anvergură națională, beneficiar al numeroase aprecieri din partea publicațiilor de specialitate, al mass-media şi al unor foruri academice.

Fara comentarii

Scrie un comentariu