Impozitare discriminatorie pentru baruri de noapte?

Regimul de impozitare special pentru baruri de noapte, cluburi de noapte, discoteci, cazinouri si case de pariuri sportive, inclusiv persoanele juridice care realizează aceste venituri în baza unui contract de asociere, este reglementat prin art. 18 din Codul Fiscal.

Există păreri că, pentru aceste categorii, aşezarea sarcinilor fiscale este injustă, unii contribuabili fiind nevoiţi să plătească un impozit ce echivalează cu veniturile realizate.

În forma actuală a Codului fiscal, articolul 18 – cu dispoziţii referitoare la impozitul minim – prevede că acei contribuabili care desfăşoară activităţi de natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte, discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive, inclusiv persoanele juridice care realizează aceste venituri în baza unui contract de asociere, şi în cazul cărora impozitul pe profit datorat pentru activităţile prevăzute în acest articol este mai mic decât 5% din veniturile respective sunt obligaţi la plata unui impozit de 5% aplicat acestor venituri înregistrate. Aceştia trebuie să organizeze şi să conducă evidenţa contabilă pentru a se cunoaşte veniturile şi cheltuielile corespunzătoare activităţilor pe care le derulează.

Normele de aplicare mai spun că, la determinarea profitului aferent acestor activităţi, se iau în calcul şi cheltuielile de conducere şi administrare şi alte cheltuieli comune ale contribuabilului, proporţional cu veniturile obţinute din aceste activităţi. În cazul în care impozitul pe profitul datorat este mai mic decât 5% din veniturile obţinute din aceste activităţi, contribuabilul este obligat la plata unui impozit de 5% din aceste venituri. Acesta se adaugă la valoarea impozitului pe profit aferent celorlalte activităţi, impozit calculat potrivit prevederilor titlului II – privind impozitul pe profit – din Codul fiscal. Veniturile care se iau în calcul pentru aplicarea cotei de 5% sunt veniturile aferente activităţilor respective, înregistrate în conformitate cu reglementările contabile.

După această prezentare, este interesant de reţinut o situaţie al cărei element deosebit provine din faptul că, referindu-se la formă anterioară a Codului fiscal, este de văzut în ce măsură discuţia mai are efect sau nu. Este vorba despre o critică de neconstituţionalitate asupra dispoziţiilor articolului la care ne-am referit, dar, atenţie, astfel cum arăta acest articol din Codul fiscal într-o formulare anterioară, la data când a fost invocată respectiva excepţie de neconstituţionalitate în cursul soluţionării unei cauze având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare.

În mod corect, Curtea Constituţională a admis că trebuie să se pronunţe, pe raţionamentul că, deşi nu mai sunt în vigoare, dispoziţiile art. 18 alin. (2)-(4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal – în prezent abrogate prin efectul dispoziţiilor O.U.G. nr.34/2009 – îşi produc în continuare efectele juridice. Astfel, aceste prevederi constituie temeiul juridic utilizat pentru calculul impozitului datorat de autorul excepţiei.

În acest caz, având în vedere Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 549/2011, se constată că instanţa de contencios constituţional are competenţa de a controla constituţionalitatea dispoziţiilor legale ale art. 18 alin. (2)-(4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, chiar dacă ele nu mai sunt în vigoare la data pronunţării prezentei decizii.

Revenind la fondul excepţiei de neconstituţionalitate, autorul a susţinut că dispoziţiile criticate impun o aşezare injustă a sarcinilor fiscale, unii contribuabili fiind nevoiţi să plătească un impozit ce echivalează cu veniturile realizate.

Textele criticate, astfel cum arătau la momentul respectiv, aveau următorul conţinut:

– Art.18 alin. (1)-(4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal:

“(1) Contribuabilii care desfăşoară activităţi de natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte, discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive, inclusiv persoanele juridice care realizează aceste venituri în baza unui contract de asociere, şi în cazul cărora impozitul pe profit datorat pentru activităţile prevăzute în acest articol este mai mic decât 5% din veniturile respective sunt obligaţi la plata unui impozit de 5% aplicat acestor venituri înregistrate.

(2) Contribuabilii, cu excepţia celor prevăzuţi la alin. (1), la art. 13 lit. c)-e), art. 15 şi 38, în cazul cărora impozitul pe profit este mai mic decât suma impozitului minim pentru tranşa de venituri totale corespunzătoare, prevăzute la alin. (3), sunt obligaţi la plata impozitului la nivelul acestei sume.

(3) Pentru aplicarea prevederilor alin. (2), sumele corespunzătoare impozitului minim, stabilite în funcţie de veniturile totale înregistrate la data de 31 decembrie a anului precedent, sunt următoarele: […].

(4) Pentru încadrarea în tranşa de venituri totale prevăzută la alin. (3), se iau în calcul veniturile totale, obţinute din orice sursă, înregistrate la data de 31 decembrie a anului precedent, din care se scad: veniturile din variaţia stocurilor; veniturile din producţia de imobilizări corporale şi necorporale; veniturile din exploatare, reprezentând cota-parte a subvenţiilor guvernamentale şi a altor resurse pentru finanţarea investiţiilor; veniturile din reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere, conform reglementărilor legale; e) veniturile rezultate din anularea datoriilor şi a majorărilor datorate bugetului statului, care nu au fost cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil, conform reglementărilor legale; veniturile realizate din despăgubiri de la societăţile de asigurare; veniturile prevăzute la art. 20 lit. d).”.

Excepţia de neconstituţionalitate se mai referă şi la alte reglementări, care însă nu sunt relevante pentru discuţia de aici.

În ce priveşte aspectul pus în discuţie, Curtea a constatat că regula generală în materia impozitelor şi taxelor este cuprinsă în art. 139 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia “Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege”. De asemenea, potrivit art. 56 din Constituţie, contribuţia cetăţenilor la cheltuielile publice constituie o îndatorire fundamentală a acestora, neputându-se reţine, în consecinţă, că prin stabilirea pe cale legală a unui impozit s-ar leza dreptul de proprietate al unei persoane.

Din aceste reglementări constituţionale rezultă, potrivit Curţii, că stabilirea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat intră în competenţa exclusivă a legiuitorului, acesta având dreptul exclusiv de a stabili cuantumul impozitelor şi taxelor şi de a opta pentru acordarea unor exceptări sau scutiri de la aceste obligaţii în favoarea anumitor categorii de contribuabili şi în anumite perioade de timp, în funcţie de situaţiile conjuncturale, dar, evident, şi în raport cu situaţia economico-financiară a ţării în perioadele respective.

Întrucât, astfel cum s-a arătat, stabilirea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat, precum şi a condiţiilor de impozitare intră în competenţa exclusivă a legiuitorului, adoptând reglementarea criticată, Guvernul, în calitatea sa de legiuitor delegat, a acţionat în limitele acestei competenţe, prin stabilirea unei baze impozabile certe care să asigure un tratament echitabil şi corect pentru toţi, neputându-se reţine că astfel ar fi contravenit principiului aşezării juste a sarcinilor fiscale.

În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 1286/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 824 din 9 decembrie 2010, şi prin Decizia nr. 1359 din acelaşi an, publicată în Monitorul Oficial nr. 822 din 9 decembrie 2010.

Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 77/2012, publicată în Monitorul oficial nr. 269/2012 şi în care cei interesaţi vor putea găsi şi celelalte aspecte care au fost incluse în excepţia de neconstituţionalitate şi pe care Curtea le-a respins, de asemenea, ca neîntemeiate.