Prin Decizia nr. 814/24.11.2015 (decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 950/22.12.2015), Curtea Constituţională a României (CCR) a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Goodmills – S.A. din localitatea Pantelimon, judeţul Ilfov (fostă Titan – S.A.) în Dosarul nr. 39.828/3/2014 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi a constatat că dispoziţiile art. 60 alin. 1 lit. g din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii sunt neconstituţionale.

Potrivit dispoziţiilor art.147 alin.4 din Constituţie, de la data publicării Deciziei nr.   814/24.11.2015  (adică de la data de 22.12.2015), aceasta este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.

Potrivit art.147 alin.1 din Constituţie, „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.

Care a fost obiectul excepţiei de neconstituţionalitate analizate de CCR ?

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate l-a constituit dispoziţiile art. 60 alin. 1 lit. g din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, având următorul cuprins: ” (1) Concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă: […] g) pe durata exercitării unei funcţii eligibile într-un organism sindical, cu excepţia situaţiei în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârşite de către acel salariat;„.

Ce prevederi constituţionale a susținut autoarea excepţiei că sunt încălcate prin dispoziţiile de lege criticate?

Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a susţinut că dispoziţiile de lege criticate (art. 60 alin. 1 lit. g din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii) încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii şi ale art. 44 alin. 1 privind protecţia proprietăţii private.

Pentru ce motive CCR a constatat că  excepţia de neconstituţionalitate formulată este întemeiată ?

Analizând pe fond excepţia de neconstituţionalitate a  dispoziţiilor art.  60 alin. 1 lit. g din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, CCR a constatat că aceasta este întemeiată, pentru urmatoarele motive, pe care le vom expune doar parţial în cuprinsul acestui articol:

(…)Ţinând cont de jurisprudenţă, CCR a constatat că protecţia de care beneficiază persoanele cu funcţii eligibile într-un organism sindical, prevăzută de art. 220 alin. 2 din Codul muncii, este o protecţie necesară, adecvată, eficace şi care corespunde cerinţelor constituţionale şi celor prevăzute de actele internaţionale, instituită în scopul respectării libertăţii sindicale. CCR a reţinut că protecţia legală a persoanelor cu funcţii eligibile într-un organism sindical se impune şi trebuie să funcţioneze exclusiv în raport cu activitatea sindicală efectiv desfăşurată, fiind asigurată, aşa cum s-a arătat, de prevederile art. 220 alin. 2 din Codul muncii.

Analizând dispoziţiile art. 60 alin. 1 lit. g din Codul muncii, CCR a reţinut, însă, că acestea reglementează o interdicţie absolută, generală, de concediere a persoanelor cu funcţii eligibile într-un organism sindical, atât pentru motive care ţin de persoana salariatului, cât şi pentru motive care nu ţin de persoana acestuia, singurele excepţii fiind concedierea pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate şi concedierea pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare, a falimentului sau a dizolvării angajatorului.

Potrivit textului de lege criticat, persoanele cu funcţii eligibile într-un organism sindical nu pot fi concediate nici pentru celelalte motive care ţin de persoana salariatului, prevăzute de art. 61 din Codul muncii [şi anume:

  • lit. b) – „în cazul în care salariatul este arestat preventiv sau arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, în condiţiile Codului de procedură penală„;
  • lit. c) – „în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat„; 
  • lit. d) – „în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat„], 

nici pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, prevăzute de art. 65 din Codul muncii (şi anume „desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia„).

Aşadar, CCR a constatat că, indiferent dacă măsura concedierii are sau nu legătură cu activitatea sindicală desfăşurată, concedierea angajaţilor cu funcţii eligibile într-un organism sindical este interzisă.

Totodată, CCR a constatat, pe de-o parte, că dispoziţiile de lege criticate prevăd că interdicţia concedierii se aplică pe toată durata exercitării unei funcţii eligibile într-un organism sindical, durată care nu este limitată, iar, pe de altă parte, că nu există nicio prevedere de lege care să precizeze categoriile de funcţii eligibile care pot beneficia de această protecţie, persoanele protejate fiind aşadar hotărâte exclusiv de organismul sindical.

În aceste condiţii, CCR a constatat că textul de lege criticat nu distinge între situaţiile în care concedierea pentru unul din motivele prevăzute de art. 61 şi 65 din Codul muncii ar avea legătură cu activitatea sindicală şi situaţiile în care nu există această legătură, doar în aceste din urmă situaţii concedierea pentru unul din motivele de la art. 61 şi 65 putând fi justificată.

Astfel, textul de lege criticat instituie o prezumţie absolută a existenţei legăturii între activitatea sindicală şi unul din motivele de concediere prevăzute de art. 61 şi 65 din Codul muncii. Or, protecţia persoanelor alese în funcţii de conducere ale organismului sindical trebuie să funcţioneze exclusiv în raport cu activitatea sindicală efectiv desfăşurată [astfel cum este prevăzută de art. 220 alin. 2 din Codul muncii], iar nu şi în ceea ce priveşte activitatea profesională – de bază – a angajatului.

Cu privire la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 16 din Constituţie, CCR a reţinut că, potrivit jurisprudenţei sale, principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (…). CCR a constatat că reglementarea motivelor expres şi limitativ prevăzute de Codul muncii pentru încetarea raportului de muncă din iniţiativa angajatorului reprezintă o garanţie a tuturor salariaţilor pentru neîngrădirea dreptului la muncă, prevăzut de art. 41 din Constituţie. Potrivit dispoziţiilor de lege criticate, salariaţii care ocupă şi o funcţie eligibilă într-un organism sindical nu pot fi concediaţi, beneficiind astfel de un tratament juridic diferit faţă de ceilalţi salariaţi.

CCR a constatat că, în situaţiile în care motivele de concediere prevăzute de art. 61 şi 65 din Codul muncii au legătură cu motivul ce priveşte îndeplinirea mandatului în cadrul organismului sindical, tratamentul juridic diferenţiat al persoanelor ce ocupă funcţii eligibile într-un organism sindical, prin reglementarea unor măsuri speciale şi mai eficiente de apărare a stabilităţii raporturilor de muncă, instituit prin dispoziţiile de lege criticate, este justificat în mod obiectiv şi rezonabil, aşa cum a reţinut CCR în jurisprudenţa sa constantă (…).

Însă, în ipotezele în care nu există o legătură între activitatea sindicală şi concedierea pentru unul dintre motivele prevăzute la art. 61 şi 65 din Codul muncii, CCR a constatat că instituirea tratamentului juridic diferit al persoanelor cu funcţii eligibile într-un organism sindical, şi anume interdicţia de concediere a acestora, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, protecţia acestor persoane trebuind să funcţioneze exclusiv în raport cu activitatea sindicală efectiv desfăşurată. Prin urmare, textul de lege criticat, interzicând concedierea salariaţilor cu funcţii eligibile într-un organism sindical, în cazurile în care aceasta nu are legătură cu activitatea sindicală desfăşurată, instituie un privilegiu al acestor persoane faţă de ceilalţi salariaţi, sub aspectul garanţiilor pentru neîngrădirea dreptului la muncă, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 16 din Constituţie.

Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la dispoziţiile art. 44 din Constituţie, CCR a reţinut că prevederile de lege criticate obligă angajatorul la plata unei remuneraţii care să facă abstracţie de situaţia concretă şi obiectivă a salariatului care ocupă şi o funcţie eligibilă într-un organism sindical şi care este, de exemplu, arestat preventiv sau arestat la domiciliu pe o perioadă mai mare de 30 zile sau faţă de care s-a constatat inaptitudinea fizică şi/sau psihică, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat, sau faţă de care s-a constatat că nu corespunde profesional sau căruia i s-a desfiinţat locul de muncă.

Or, în lipsa muncii prestate, angajatorul nu poate fi obligat la plata unei remuneraţii care să facă abstracţie de aceste situaţii concrete şi obiective. În acelaşi sens s-a pronunţat CCR şi prin Decizia nr. 1.276 din 12.10.2010 (…). Având în vedere acestea, şi în cauza de faţă, CCR a constatat că scopul reglementării, acela de a proteja activitatea sindicală, vine într-o evidentă coliziune cu interesele angajatorului, care este pus în situaţia de a suporta o sarcină excesivă, de natură a-i afecta esenţa dreptului de proprietate, şi, în consecinţă, dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor art. 44 din Constituţie.

În continuare, CCR a reţinut că interzicerea absolută a concedierii, atât pentru motive care ţin de persoana salariatului (şi anume arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, constatarea inaptitudinii fizice şi/sau psihice a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat; necorespunderea profesională cu locul de muncă în care este încadrat), cât şi pentru motive care nu ţin de persoana salariatului (şi anume desfiinţarea locului de muncă), îngrădeşte dreptul angajatorului de a-şi organiza în plan intern activitatea, prin limitarea dreptului de a concedia – chiar şi în condiţiile stricte prevăzute de lege.

Astfel, imposibilitatea absolută a angajatorului de a concedia persoanele care ocupă funcţii eligibile într-un organism sindical (cu cele două excepţii prevăzute de lege) reprezintă o limitare a activităţii economice, prin îngrădirea prerogativei angajatorului de a hotărî cu privire la organizarea activităţii sale în unitate, limitare evidentă, de exemplu, în cazul desfiinţării locului de muncă. Potrivit art. 45 din Constituţie, accesul liber al persoanei la o activitate economică şi exercitarea acesteia în condiţiile legii sunt garantate, iar legiuitorul are, astfel, posibilitatea de a stabili condiţiile şi limitele exercitării activităţii economice.

(…)CCR a analizat, prin prisma unui test de proporţionalitate, dacă o astfel de limitare este justificată, dacă obiectivul urmărit califică scopul reglementării ca fiind unul legitim şi dacă limitarea este rezonabilă în raport cu obiectivul urmărit şi nu tinde la transformarea acestui drept în unul iluzoriu/teoretic (….).

Aplicând aceste considerente de principiu la speţa de faţă, CCR a constatat că limitarea activităţii economice a angajatorului, prin interdicţia de a concedia persoanele care ocupă funcţii eligibile într-un organism sindical, este justificată de interesul asigurării libertăţii sindicale prin protejarea acelor salariaţi care au rol de reprezentare, promovare şi apărare a drepturilor şi intereselor profesionale şi economice ale salariaţilor, scopul reglementării prevăzute de art. 60 alin. 1 lit. g fiind unul legitim.

Măsura de limitare este adecvată, fiind capabilă să ducă la îndeplinirea scopului protejării activităţii sindicale şi este necesară pentru îndeplinirea acestui scop. Însă, întrucât dispoziţiile criticate prezumă absolut existenţa unei legături între motivul de concediere şi activitatea sindicală, fără a lăsa posibilitatea angajatorului de a concedia salariatul care ocupă şi o funcţie eligibilă într-un organism sindical, pentru motive care nu ţin de activitatea sindicală, această soluţie legislativă impune angajatorului o sarcină nerezonabilă şi excesivă în raport cu obiectivul care trebuie atins – protecţia libertăţii sindicale, neexistând astfel un just echilibru între interesele concurente. Prin urmare, CCR a constatat că soluţia legislativă criticată nu este proporţională cu obiectivul urmărit prin limitarea activităţii economice a angajatorului.

CCR a reţinut că în acelaşi sens este şi art. 2 pct. 3 din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 135/1971, potrivit căruia acordarea unor înlesniri în favoarea membrilor aleşi în organele de conducere ale sindicatelor nu trebuie să împiedice buna funcţionare a unităţii. Or, interzicerea absolută a concedierii liderilor sindicali, indiferent dacă măsura concedierii are sau nu legătură cu activitatea sindicală, poate să conducă la afectarea bunei desfăşurări a activităţii angajatorului, fără de care nu s-ar mai justifica nici existenţa organismului sindical.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 12.09.2011, pronunţată în Cauza Palomo Sanchez şi alţii împotriva Spaniei (…).

În concluzie, CCR a constatat că dispoziţiile de lege criticate, prin interzicerea de a concedia persoanele care ocupă funcţii eligibile într-un organism sindical, în cazurile în care concedierea nu are legătură cu activitatea sindicală, contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în faţa legii, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată şi ale art. 45 privind activitatea economică.

În consecinţă, instanţele judecătoreşti, în cadrul analizării legalităţii deciziei de concediere a unui salariat care are şi o funcţie eligibilă într-un organism sindical, sunt cele care examinează dacă există vreo legătură între motivul de concediere avut în vedere (prevăzut la art. 61 – motive care ţin de persoana salariatului sau art. 65 – motive care nu ţin de persoana salariatului, din Codul muncii) şi îndeplinirea mandatului pe care salariatul care ocupă o funcţie eligibilă în cadrul organismului sindical l-a primit de la salariaţii din unitate, angajatorului revenindu-i, potrivit art. 272 din Codul muncii, sarcina de a dovedi legalitatea deciziei de concediere.

În cazul în care se constată vreo legătură între motivul de concediere şi activitatea de îndeplinire a mandatului pe care salariatul care ocupă o funcţie eligibilă într-un organism sindical l-a primit de la salariaţii din unitate, decizia de concediere a acestuia este nelegală, în baza art. 220 alin. 2 din Codul muncii, potrivit căruia, „Pe toată durata exercitării mandatului, reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediaţi pentru motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţii din unitate”.

Ai nevoie de Constituţia României? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF, de AICI!

comentarii

1 COMENTARIU

  1. Buna ziua. As dori sa va atasez actele din dosarul privind recuperarea unor drepturi banesti, pe care insa instanta a considerat ca nu mai sunt indreptatita sa le primesc si sa ma sfatuiti ce pot face in continuare pentru a repune procesul pe rol, pt ca a fost o nedreptate ceea ce mi s-a facut mie. Nu am inteles de ce a trebuit sa pierd 2 ani din viata mea, bani si nervi tociti sa instanta sa-si dea seama ca dreptul la materie s-a prescris, cu toate ca nu este asa. Va multumesc frumos si astept sa-mi comunicati o adresa de email unde va pot trimite actele. Intentionez sa reclam la ICCJ a Romaniei si la CCR judecatoarea care a judecat cauza mea. Cu stima, Liana Jilaveanu- Baicoi Prahova

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here