Printr-o recentă interpretare dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ), măsura de concediere şi decizia de concediere sunt lovite de nulitate absolută dacă nu a fost acordat preavizul cu durata minimă de 20 de zile lucrătoare, respectiv cu durata cuprinsă în contractele colective sau individuale de muncă, dacă aceasta este mai favorabilă angajatului.

Decizia nr. 8/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 138/2015 a fost pronunţată de ÎCCJ ca urmare a recursurilor în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 78 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la prevederile art. 76 lit. b) din acelaşi act normativ, respectiv dacă nerespectarea de către angajator a dreptului angajatului la preaviz, în ipotezele prevăzute de art. 75 alin. (1) din Codul muncii, republicat, constituie un motiv de nulitate a măsurii de concediere şi a deciziei de concediere şi care sunt condiţiile în care intervine nulitatea deciziei de concediere şi a măsurii concedierii pentru omisiunea de a indica în cuprinsul deciziei durata preavizului.

Două probleme de drept au fost supuse examinării, respectiv dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 78, raportat la prevederile art. 75 şi 76 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicat:

  • nerespectarea de către angajator a dreptului la preaviz constituie un motiv de nulitate a deciziei de concediere 
  • condiţiile în care intervine nulitatea deciziei de concediere pentru omisiunea de a indica în cuprinsul său durata preavizului. 

Cu privire la prima problemă, într-o opinie s-a considerat că nu intervine sancţiunea nulităţii deciziei de concediere, însă angajatul are dreptul la despăgubiri, iar, într-o a doua opinie, s-a apreciat că în cazul în care angajatorul nu respectă dreptul la preaviz al angajatului intervine sancţiunea nulităţii deciziei de concediere.

Referitor la cea de a doua problemă, într-o opinie s-a reţinut că omisiunea de a indica în cuprinsul deciziei de concediere durata preavizului atrage nulitatea absolută a deciziei, iar, în cea de a doua opinie, s-a susţinut că lipsa indicării duratei preavizului în decizia de concediere nu atrage nulitatea, dacă a fost indicată în alt înscris sau preavizul a fost în mod efectiv acordat şi nu s-a dovedit existenţa unei vătămări. 

Decizia ÎCCJ

Admiţând recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa completul ÎCCJ a stabilit următoarele:

  • În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 78 din Codul muncii cu referire la art. 75 alin. (1) din acelaşi cod, neacordarea preavizului cu durata minimă prevăzută de art. 75 alin. (1) din Codul muncii, republicat, respectiv cu durata cuprinsă în contractele colective sau individuale de muncă,dacă aceasta este mai favorabilă angajatului, atrage nulitatea absolută a măsurii de concediere şi a deciziei de concediere
  • În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 76 lit. b) din Codul muncii, raportat la dispoziţiile art. 78 din acelaşi cod, lipsa din cuprinsul deciziei de concediere a menţiunii privind durata preavizului acordat salariatului nu este sancţionată cu nulitatea deciziei şi a măsurii concedierii atunci când angajatorul face dovada că i-a acordat salariatului preavizul cu durata minimă prevăzută de art. 75 alin. (1) din Codul muncii sau cu durata prevăzută în contractele colective sau individuale de muncă, în ipoteza în care aceasta este mai favorabilă angajatului.

(P) Caută orice dosar aflat în instanţă în Lege5 Online! Lege5 este un soft de documentare legislativă disponibil în variantele Online, Desktop şi Mobile.

comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here