Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ)- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 4/13.02.2020 în dosarul nr.3064/1/2019 a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secția a II-a penală, în Dosarul nr. 6639/3/2018 și a stabilit că
Dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, nu reprezintă o cauză de micșorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.
Decizia ÎCCJ nr. 4/13.02.2020 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 278/02.04.2020 și menţionăm faptul că, potrivit art.art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I (adică de la data de 02.04.2020).
Cum a motivat – în esență – instanța supremă decizia mai sus amintită?
Prin sesizarea adresată ÎCCJ, instanța de trimitere solicită lămurirea chestiunii de drept vizând natura juridică a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, respectiv dacă acestea pot fi interpretate ca reprezentând o cauză de micșorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.
În raport cu modul în care a fost formulată sesizarea, s-a constatat că lămurirea chestiunii de drept presupune analiza naturii juridice a instituțiilor reglementate de cele două texte legale și a compatibilității dintre acestea.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată: Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, și care a comis o infracțiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, iar conform art. 2 lit. a) pct. 1 din același act normativ, persoana care poate beneficia de aceste prevederi trebuie să aibă calitatea de martor, potrivit Codului de procedură penală, și prin declarațiile sale furnizează informații și date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infracțiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni.
Natura juridică a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, a fost stabilită fără echivoc prin Decizia CCR nr. 67/26.02.2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185/18.03.2015, și prin Decizia nr. 3/28.02.2018, pronunțată de ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327/13.04.2018.
Prin decizia instanței de contencios constituțional s-a arătat că legiuitorul a prevăzut prin textul legal supus controlului de constituționalitate o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă, a cărei rațiune este de a institui un instrument eficient pentru combaterea infracțiunilor grave prin determinarea persoanelor care dețin informații decisive în acest sens de a le furniza organelor judiciare (paragrafele 13 și 16 din Decizia nr. 67/26.02.2015 a CCR).
Ulterior, prin Decizia nr. 3/28.02.2018, pronunțată de ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, analiza instituției prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, a fost dezvoltată, statuându-se că aceasta are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a unor cerințe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta și stadiul cauzei în care se urmărește producerea efectelor atenuante de pedeapsă.
Aceeași natură juridică a fost reținută și în lucrările de doctrină în materie penală, arătându-se că instituția reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, constituie o stare legală specială, subdiviziune a cauzelor de atenuare a pedepsei, cu efect direct asupra procesului de individualizare judiciară a pedepsei (Florin Streteanu, Daniel Nițu, Drept penal, Partea generală, vol. II, pag. 384, Editura Universul Juridic, 2018, București).
Aceste stări, instituții independente create de legiuitor în raport cu obiectivele sale de politică penală, influențează gravitatea faptei și răspunderea persoanei care a săvârșit-o, fără însă a avea o legătură nemijlocită cu fapta concretă și persoana făptuitorului, respectiv nu contribuie la caracterizarea ca infracțiune a unei fapte sau ca infractor a unei persoane.
Natura juridică a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, respectiv de cauză specială, cu caracter personal, de reducere a limitelor de pedeapsă are ca efect valorificarea acestora exclusiv în cadrul procesului de individualizare judiciară a pedepsei, desigur sub rezerva îndeplinirii tuturor condițiilor legale. În concret, dacă instanța constată că sunt întrunite condițiile legale pentru reținerea dispozițiilor legale evocate, va avea în vedere, la individualizarea sancțiunii, limitele de pedeapsă prevăzute de lege reduse la jumătate, urmând să dea eficiență acolo unde este cazul celorlalte criterii de individualizare.
În ceea ce privește cea de-a doua instituție ce a fost supusă analizei se constată că doar după parcurgerea procesului de individualizare judiciară a pedepsei și aplicarea acesteia printr-o hotărâre definitivă pot deveni incidente dispozițiile legale din materia contestației la executare prevăzute de art. 598 din Codul de procedură penală.
Situația premisă pentru incidența dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală este cea a existenței unei pedepse individual determinate, aplicată printr-o hotărâre penală definitivă intrată sub autoritatea de lucru judecat.
Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv, care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de putere a lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula ne bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritate a lucrului judecat.
Din jurisprudența CCR și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Decizia CCR nr. 663/24.10.2017; Hotărârea din 28.10.1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză (Hotărârea din 07.07.2009, pronunțată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99).
În considerarea acestui principiu, contestația la executare reglementată de dispozițiile art. 598 din Codul de procedură penală constituie un mijloc procesual cu caracter jurisdicțional prin intermediul căruia se soluționează anumite incidente limitativ prevăzute de lege, apărute în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau în cursul executării pedepsei, fără însă a putea schimba sau modifica soluția care a dobândit autoritate de lucru judecat (Decizia nr. 11/17.04.2019, pronunțată de ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613/24.07.2019).
În cazul concret al dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală, cauza de micșorare a pedepsei trebuie să se fi ivit după rămânerea definitivă a hotărârii penale, dar înainte de începerea executării, în timpul executării sau chiar după executarea acesteia, fără însă să poată privi aspecte de fond sau care să pună în discuție autoritatea de lucru judecat.
Or, individualizarea judiciară a pedepsei, inclusiv din perspectiva determinării limitelor prevăzute de lege pentru aceasta, constituie o chestiune intrinsecă fondului cauzei și dobândește autoritate de lucru judecat odată cu rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.
Spre deosebire de cauza legală specială prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, care produce efecte asupra limitelor de pedeapsă prevăzute de lege și care poate fi valorificată exclusiv în procesul de individualizare judiciară a sancțiunii penale, dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în varianta orice altă cauză de micșorare a pedepsei, vizează apariția unei împrejurări ulterioare care poate produce efecte asupra pedepsei individual determinate aplicate persoanei condamnate prin hotărârea definitivă, fiind exclusă posibilitatea unei reindividualizări judiciare a aceleiași sancțiuni penale.
Așadar, o încadrare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor în cazul de contestație la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală și acordarea beneficiului cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă ar constitui o derogare de la principiul autorității de lucru judecat și o afectare a principiului securității raporturilor juridice, situație care, potrivit jurisprudenței CCR, ar fi permisă și posibilă numai prin intervenirea unui motiv „substanțial și imperios” (Decizia nr. 651/25.10.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083/20.12.2018, paragraful 56).
De altfel, această perspectivă asupra problemei de drept invocate a fost reflectată în mod constant prin jurisprudența ÎCCJ, arătându-se că aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, poate fi invocată numai cu ocazia soluționării pe fond a cauzei, iar nu pe calea contestației la executare, fiind inadmisibil ca pe această cale să se procedeze la o nouă individualizare a pedepsei (Î CCJ, Secția penală: Decizia nr. 1.478/07.03.2006, Decizia nr. 1.292/06.10.2016, Decizia nr. 1.375 /01.11.2016, Decizia nr. 767/20.09.2018).
Concluzionând, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că se impune a se răspunde chestiunii de drept invocate de instanța de trimitere în sensul că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, nu constituie o cauză de micșorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală și nu pot fi invocate pe calea contestației la executare.
