17 Noiembrie, 2018

ÎCCJ: Cum se poate face sau nu reprezentarea juridică a persoanei juridice

Prin Încheierea din 25.10.2017 pronunțată în Dosarul nr. 8.860/306/2015, Tribunalul Sibiu – Secția I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție (denumită în continuare ÎCCJ), în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiunea de drept: “dacă dispozițiile cărții I, titlul II, secțiunea a 4-a, art. 80-89 din Codul de procedură civilă se aplică și în faza de executare silită și dacă dispozițiile Deciziei nr. 9/2016 se referă și la faza de executare silită”

Ce a declanşat litigiul principal în discuţie?

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu în data de 21.08.2015, cu nr. 8.860/306/2015, contestatorul A în contradictoriu cu intimata B, prin C, a formulat contestație la executare, solicitând anularea tuturor formelor de executare din Dosarul nr. 181/2013 al D, respectiv a publicației de vânzare imobiliară.

Judecătoria Sibiu – Secția civilă, prin Sentința civilă nr. 1.811/2017 de la 29 martie 2017, a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de intimata B, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a C, invocată de către contestator, și contestația la executare formulată de contestatorul A.

Asupra calității de mandatar a C, instanța a reținut că această societate a semnat cererea de executare silită în calitate de mandatară a creditoarei B, calitate dobândită în baza unui contract de mandat.

Potrivit art. 84 din Codul de procedură civilă, persoanele juridice pot fi reprezentate convențional în fața instanțelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condițiile legii, iar această condiție este îndeplinită în cadrul executării silite declanșate la cererea creditoarei B, pentru că împuternicita C a semnat cererea de executare prin avocat.

Contestatorul nu a ridicat problema lipsei împuternicirii avocațiale, ci a procurii autentice pentru mandatara C, însă art. 85 alin. (1) din Codul de procedură civilă se referă numai la persoane fizice, procura specială emisă în baza contractului de mandat reprezentând dovada calității de mandatar a C pentru a-i reprezenta interesele în activitatea de executare și de monitorizare a procedurii de punere în executare silită a titlurilor executorii deținute de B, ca fiind autorizată să înainteze cererile de executare silită către executorii judecătorești competenți, ceea ce mandatara a și făcut, în speță, prin avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatorul A, în susținerea căruia a arătat și că instanța a omis că în cartea I – Dispoziții generale, titlul II – Participanții la procesul civil, secțiunea a 4-a – Reprezentarea părților în judecată, art. 80-89, nu se prevede posibilitatea unei persoane juridice de a mandata o altă persoană juridică. Totodată, prin Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că reprezentarea convențională a persoanei juridice în fața instanțelor de judecată nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă.

Tribunalul Sibiu – Secția I civilă, învestit cu soluționarea apelului, a constatat admisibilitatea sesizării ÎCCJ în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile referitor la chestiunea de drept mai sus amintită, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă și a dispus suspendarea cauzei până la soluționarea de către ÎCCJ a respectivei chestiuni  de drept. 

Ce a decis ÎCCJ în cazul sesizării mai sus menţionate?

ÎCCJ a decis prin Decizia nr. 19/2018  că:

În interpretarea și aplicarea art. 664 alin. (2) din Codul de procedură civilă, reprezentarea convențională a persoanei juridice nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă, potrivit art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia nr. 9/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

De dată relativ recentă, Decizia ÎCCJ nr. 19/19.03.2018 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 510/21.06.2018 și menţionăm faptul că, potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I (adică de la data de 21.06.2018 ). 

Cum a motivat instanța supremă- în esență-  Decizia nr. 19/19.03.2018 mai sus amintită?

Art. 664 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că cererea de executare silită se depune și prin reprezentant convențional la biroul executorului judecătoresc, care, în termen de maximum 3 zile de la înregistrarea cererii, va solicita să se dispună încuviințarea executării silite de către instanța de executare, cum prevede art. 666 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Deși cererea de executare se depune la executorul judecătoresc, acesta nu are competență în a o analiza, ci o înaintează instanței de executare, pe calea procesuală a încuviințării executării silite.

Scopul procedurii de încuviințare a executării silite constă în analizarea legalității și temeiniciei cererii de executare silită de către instanța de executare silită, având în vedere, astfel cum s-a subliniat în doctrină, și motivele pentru care se poate respinge cererea de încuviințare prevăzută de art. 666 alin. (5) din Codul de procedură civilă – cererea de executare silită este de competența altui organ de executare decât cel sesizat; hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu; înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întrunește toate condițiile de formă cerute de lege; creanța nu este certă, lichidă și exigibilă; debitorul se bucură de imunitate de executare; titlul cuprinde dispoziții care nu se pot duce la îndeplinire prin executare silită; există alte impedimente prevăzute de lege.

În ceea ce privește conținutul cererii de executare silită, art. 664 alin. (3) din Codul de procedură civilă face trimitere la art. 148 din același cod, articol care impune conținutul oricărei cereri adresate instanțelor judecătorești.

Activitatea executorului judecătoresc se limitează la acte de executare, care încep cu deschiderea dosarului de executare (sau, după caz, refuzul motivat al acestuia de deschidere a procedurii de executare), cum prevede art. 664 alin. (1) din Codul de procedură civilă, urmată de înaintarea cererii către instanța de executare, cu solicitarea de încuviințare a executării silite.

Atribuțiile executorului judecătoresc în etapa executării silite care interesează au fost explicitate și prin decizia Curții Constituționale nr. 895/17.12.2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84/04.02.2016, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 666 din Codul de procedură civilă sunt neconstituționale [potrivit art. 666 alin. (2), declarat neconstituțional, executorul judecătoresc se pronunță asupra încuviințării executării silite, prin încheiere, fără citarea părților]. Ca urmare a acestei decizii, atribuțiile care îi revin executorului sunt cele anterioare Legii nr. 138/2014, revenindu-se practic la reglementarea de sub imperiul Codului de procedură civilă anterior (art. 373 indice 1 prevedea că cererea de executare silită, însoțită de titlul executoriu, se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu prevede altfel, iar acesta, în termen de cel mult 5 zile de la înregistrarea cererii, va solicita instanței de executare încuviințarea executării silite, înaintându-i în copie cererea de executare și titlul respectiv).

Curtea Constituțională a reținut că “nu este de competența executorului judecătoresc să dispună el însuși executarea titlului executoriu, acesta putând efectua numai acte de executare în cadrul procedurii declanșate de către o instanță judecătorească. Intervenția instanței judecătorești nu se poate realiza ex post, eventual pe calea soluționării unei contestații la executare, conform art. 712 din Codul de procedură civilă, întrucât hotărârea acesteia nu poate nici înlătura și nici acoperi viciul de neconstituționalitate al actului care a declanșat executarea silită, fază a procesului civil, respectiv caracterul său extrajudiciar” (paragraful 23 al deciziei).

Totodată, a mai reținut Curtea Constituțională că “executorul judecătoresc, deși îndeplinește un serviciu public, îl reprezintă pe creditor în raportul execuțional care s-a născut între creditor și debitor, fiind, practic, un agent al acestuia; de altfel, onorariul său, parte a cheltuielilor de executare, chiar dacă, în final, cade în sarcina debitorului, este avansat de creditor [art. 670 din Codul de procedură civilă]. Astfel cum s-a subliniat și în Decizia nr. 458/31.03.2009, executorul judecătoresc nu face parte din autoritatea judecătorească, iar activitatea sa, potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000, se află sub coordonarea și controlul Ministerului Justiției. Mai mult, acesta nu dispune de imperium – atribut care caracterizează numai judecătorul – pentru a da o hotărâre în baza căreia se dispune declanșarea executării silite, respectiv încheierea de încuviințare a executării silite, și nu beneficiază de atributele de imparțialitate și de independență specifice numai instanțelor judecătorești (…).

Prin urmare, depunerea cererii de executare la executorul judecătoresc are loc în organizarea procedurii de executare, aceasta fiind făcută însă pentru instanța de executare, către care se și înaintează, singura abilitată legal să încuviințeze executarea și să declanșeze procedura de executare silită, raționament confirmat inclusiv prin decizia Curții Constituționale anterior citată, prin luarea din competența executorului judecătoresc a încuviințării executării silite și reconferirii acesteia instanței, tocmai pentru faptul că “acesta nu dispune de imperium – atribut care caracterizează numai judecătorul – pentru a da o hotărâre în baza căreia se dispune declanșarea executării silite, respectiv încheierea de încuviințare a executării silite . . .(…)”.

Calitatea executorului judecătoresc de titular al cererii de încuviințare a executării silite nu infirmă cele anterior reținute privind poziția sa în această fază de executare, având în vedere și faptul că încheierea prin care se respinge cererea de încuviințare a executării silite poate fi atacată numai cu apel exclusiv de creditor, în termen de 15 zile de la comunicare, potrivit art. 666 alin. (6) din Codul de procedură civilă.

În acest context, care lămurește sintagma “depunerii cererii”, conturată de poziția executorului judecătoresc în regimul cererii de executare silită, nu se mai justifică distincția făcută de instanțele naționale, generate de faptul că în art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă se face referire la reprezentarea convențională a persoanei juridice în fața instanței de judecată în vreme ce art. 664 alin. (1) arată că cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc.

Faptul că în cauză este pusă în discuție reprezentarea creditorului persoană juridică în formularea cererii de încuviințare a executării silite, și nu reprezentarea în fața instanței, ca etapă de judecată, nu înlătură aplicarea art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, date fiind caracterul acesteia de dispoziție generală în materia reprezentării convenționale în fața instanței de judecată (în speță instanță de executare) și dezlegările Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 9/2016, inclusiv din perspectiva cadrului procesual în care aceasta a avut a se pronunța [cauza în care s-a pronunțat decizia a avut ca obiect o cerere de învestire cu formulă executorie a unui contract de credit, cerere de natură necontecioasă, reglementată de o normă situată în cartea a V-a "Despre executarea silită", art. 641 alin. (2) din Codul de procedură civilă (în forma în vigoare la data respectivă) făcând referire la depunerea cererii de învestire cu formula executorie de către creditor].

În concluzie, în condițiile în care instanța de executare este cea care analizează legalitatea și temeinicia cererii de executare silită formulate de creditor (încuviințând sau respingând cererea de încuviințare a executării silite), cerere care numai i-a fost înaintată de executorul judecătoresc, pe calea solicitării de încuviințare a executării silite, îi sunt aplicabile creditorului persoană juridică dispozițiile art. 84 alin. (1) din Codul de procedură, astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul că reprezentarea convențională a persoanei juridice în formularea cererii de executare silită nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă“(…).

Ai nevoie de Codul de procedură civilă? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!
 comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Un comentariu

  • Răspunde
    septembrie 27 2018

    Informatiile oferite sunt cat se poate de bine venite. Apreciez toate explicatiile si sfaturile oferite.

Scrie un comentariu