Hotărârea din 17 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omulu în Cauza Konya și alții împotriva României a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 481 din 10 mai 2021. Formă aplicabilă la 13 mai 2021.
Cauzele privesc imposibilitatea reclamanților de a redobândi posesia asupra proprietăților care fuseseră naționalizate în mod nelegal în timpul fostului regim comunist și fuseseră vândute terților de către stat.
Guvernul a fost reprezentat de agentul guvernamental, cel mai recent de doamna O.F. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Circumstanțele de fapt și de drept prezentate în cererile actuale sunt similare cu cele ale reclamanților în Cauza Străin și alții împotriva României (nr. 57.001/00, pct. 5-18, CEDO 2005-VII), ale reclamanților dna și dl Rodan în Cauza Preda și alții împotriva României (Cererea nr. 9.584/02 și alte 7 cereri, pct. 35-41, 29 aprilie 2014), precum și ale reclamanților în Cauza Ana Ionescu și alții împotriva României (19.788/03, pct. 6-7, 26 februarie 2019).
Pe scurt, reclamanții au obținut hotărâri judecătorești definitive care constatau că naționalizarea de către fostul regim comunist a proprietăților acestora fusese nelegală și că nu au încetat să fie titularii legitimi ai respectivelor proprietăți. În pofida faptului că titlurile de proprietate ale acestora nu au fost contestate, reclamanții nu au putut redobândi posesia asupra proprietăților, întrucât acestea din urmă fuseseră fie deja vândute, fie vândute de către stat unor terți. Reclamanții nu au primit compensații pentru respectivele proprietăți. Cadrul juridic și practica relevante
Istoricul dreptului și practicii interne relevante în ceea ce privește recunoașterea proprietăților naționalizate în mod nelegal, vândute de către stat unor terți, a fost rezumat în hotărârile Curții în cauzele Brumărescu împotriva României (MC) (nr. 28.342/95, pct. 34-35, CEDO 1999-VII); Străin și alții (citată anterior, pct. 19-23); Maria Atanasiu și alții împotriva României (nr. 30.767/05 și 33.800/06, pct. 44 și următoarele, 12 octombrie 2010); Preda și alții (citată anterior, pct. 68-74) și Dickmann și Gion împotriva României (nr. 10.346/03 și 10.893/04, pct. 52-58, 24 octombrie 2017).
Aşadar este vorba de o condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
Reclamanții s-au plâns că imposibilitatea de a redobândi posesia proprietăților lor naționalizate în mod nelegal sau de a le fi asigurate compensații, în pofida hotărârilor judecătorești prin care le-au fost recunoscute drepturile de proprietate, a constituit o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”
Curtea consideră că, în circumstanțele cauzei, restituirea proprietăților în discuție va pune reclamanții, pe cât posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
În lipsa unei asemenea restituiri din partea statului pârât, Curtea reține că acesta trebuie să plătească reclamanților, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a proprietăților, așa cum s-a solicitat (a se vedea Preda și alții, citată anterior, pct. 163).
Astfel, Curtea în unanimitate:
1. hotărăște că moștenitorii reclamanților care și-au manifestat dorința de a continua procedura în locul defuncților reclamanți au calitatea procesuală de a face acest lucru (a se vedea anexa);
2. decide să conexeze cererile;
3. declară admisibile capetele de cerere în ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în afară de capătul de cerere menționat la pct. 37 din prezenta hotărâre, și inadmisibile restul capetelor de cerere, în afară de capetele de cerere menționate la pct. 35 din prezenta hotărâre;
4. hotărăște că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;
5. hotărăște că nu este necesar să examineze admisibilitatea și temeinicia capetelor de cerere formulate în temeiul art. 6 din Convenție, menționate la pct. 35 din prezenta hotărâre;
6. hotărăște:
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamanților proprietățile lor, în termen de trei luni;
b) că, în lipsa unei asemenea restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în același termen de trei luni, sumele indicate în tabelul anexat plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material;
c) că, în orice caz, statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în același termen de trei luni, sumele indicate în tabelul anexat plus orice sumă care poate fi datorată de reclamanți cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral și pentru cheltuielile de judecată;
d) că sumele de mai sus trebuie convertite în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății;
e) că, de la expirarea termenului de trei luni menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată anuală egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale;
7. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Rapid actualizată, platforma Indaco Lege5 este instrumentul ideal pentru urmărirea modificărilor legislative, consultarea doctrinei sau informații despre companii.