În prezent, organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social este reglementată prin art. 82-119 din Legea 62/2011 (Legea Dialogului Social).
Prin proiectul de lege se propune reglementarea distinctă a organizării şi funcţionării Consiliului Economic şi Social, fiind abrogate prevederile corespunzătoare din legea cadru, Legea 62/2011 (Legea Dialogului Social).
Modificările cele mai importante vizează procedura de desemnare a reprezentanţilor organizaţiilor sindicale şi patronale în CES, astfel că fiecare organizaţie sindicală sau patronală reprezentativă la nivel naţional are dreptul la un loc in Consiliul Economic si Social.
Amintesc că în prezent numărul de reprezentanţi ai sindicatelor şi patronatelor este egal şi plafonat la 15 membri pentru fiecare dintre actorii dialogului social, inclusiv reprezentanţii societăţii civile (total fiind de 45).
Având în vedere faptul că în prezent, potrivit art.51 alin.(1) lit.a din Legea 62/2011, sunt reprezentative la nivel naţional organizaţiile sindicale care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
– au statut legal de confederaţie sindicală;
– au independenţă organizatorică şi patrimonială;
– organizaţiile sindicale componente cumulează un număr de membri de cel puţin 5% din efectivul angajaţilor din economia naţională;
– au structuri teritoriale în cel puţin jumătate plus unu dintre judeţele României, inclusiv municipiul Bucureşti.
Rezultă că pot fi până la 20 de confederaţii sindicale, care împreună ar putea acoperi integral angajaţii din România, dacă rata de sindicalizare ar fi de 100%. Deci, ipotetic, ar putea fi 20 de confederaţii sindicale reprezentative la nivel naţional, implicit 20 de reprezentanţi ai acestora în CES.
Potrivit art.72 din Legea 62/2011, sunt reprezentative la nivel naţional organizaţiile patronale care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
– au statut legal de confederaţie patronală;
– au independenţă organizatorică şi patrimonială;
– au ca membri patroni ale căror unităţi cuprind cel puţin 7% din angajaţii din economia naţională, cu excepţia angajaţilor din sectorul bugetar;
– au structuri teritoriale în cel puţin jumătate plus unu din judeţele României, inclusiv în municipiul Bucureşti.
Rezultă că pot fi până la 14 confederaţii, care să acopere integral angajatorii din economie, cu excepţia sectorului bugetar. Deci, ipotetic, ar putea fi 14 confederaţii patronale reprezentative la nivel naţional, implicit 14 reprezentanţi ai acestora în CES.
De la prima vedere, diferenţa numerică (20 la 14) şi, implicit, de voturi debalansează raportul între reprezentanţii confederaţiilor sindicale şi patronale, rămânând reprezentanţilor societăţii civile (până acum nereprezentaţi, pentru că de la apariţia legii şi până în prezent activitatea CES a fost blocată din incapacitatea de a depăşi momentul nominalizărilor) posibilitatea de a înclina balanţa. Totuşi, dacă numărul acestora rămâne de 15, confederaţiile sindicale rămân în avantaj numeric, cu cel mai mare număr de potenţiale voturi. Sigur, asta ipotetic, pentru că în prezent sunt doar 5 confederaţii sindicale reprezentative la nivel naţional.
Având în vedere conflictul deschis provocat de numirea preşedintelui CES, numire ce trebuia să fie bazată pe principiul rotativ (guvern, sindicate, patronate, dar ponderea a avut-o Guvernul, din lipsa acordului), prin proiectul de lege au fost eliminate clauzele privind durata, mandatul şi procedura de revocare a preşedintelui CES, al cărui principal rol este cel de reprezentare dar şi de stabilire a ordinii de zi. Un aspect funcţional care este precizat de proiectul de lege este acela că funcţia de Secretar General al CES nu e funcţie publică, având impact asupra statutului şi salarizării acestuia.
O altă modificare pe care o aduce proiectul de lege este extinderea domeniilor de competenţă ale CES la:
– restructurarea şi dezvoltarea economiei naţionale;
– privatizarea, funcţionarea şi creşterea competitivităţii agenţilor economici;
– relaţiile de muncă şi politica salarială;
– protecţia socială şi ocrotirea sănătăţii;
– învăţământul, cercetarea şi cultura;
– politicile monetare, fiscale, financiare şi de venituri, precum şi politicile de mediu.
