Dacă la întrebarea “Ce a fost prima dată – oul sau găina?” se răspunde cu mare greutate altceva decât “Nu știu”, răspunsurile vin mult mai ușor când ne punem întrebarea “Ce a fost prima dată – greșeala sau pedeapsa?”.
Evident, greșeala, pentru că altfel… ce să pedepsești? Dacă nu mă credeți, gândiți-vă că primul om, Adam, a aflat asta repejor pe pielea lui.
Lăsând gluma la o parte, de aici se nasc două subiecte interesante.
Pe de o parte, de ce simte omul nevoia să pedepsească imediat şi, pe de alta, de ce, cum, când și dacă se estompează acestă nevoie în timp.
Primul subiect nu are în pricipiu o explicație foarte complicată. Nevoia imediată de pedeapsă vine dintr-o nevoie naturală de compensare rapidă a unei “pierderi”. Până la urmă, în tot ceea ce ne înconjoară există o tendință de echilibru. Apa curge, forța are mereu reacțiune, orice diferență de presiune în atmosferă se egalează rapid, pe scurt, în mediul natural când ceva “se ia”, se ocupă tot mediul natural de compensări spontane. Iar câtă vreme omul este un produs al mediului natural, de ce ar fi el diferit?
În două vorbe, ne-am născut cu lecția învățată.
La al doilea subiect însă avem un pic mai mult de discutat.
Pentru început, este evident că toți oamenii beneficiază de un mare și tot natural avantaj. Reușesc să uite, iar asta poate răspunde parțial la întrebarea “De ce se estompează nevoia de pedeapsă în timp?”. Dacă cineva nu are posibilitatea să pedepsească prompt o greșeală, are șansa să uite greșeala în timp. Iar dacă a uitat greșeala… ce să mai pedepsească?
Este însă evident că anumite situații nu se pot uita în timp cu firescul natural. Sunt ori prea apăsătoare personal, ori au devenit de notorietate publică, ori cele două împreună. Ce se întâmplă în aceste cazuri cu nevoia de pedeapsă, având în vedere că a trecut ceva timp de la greșeală și uitarea nu a funcționat?
Personal, cred că acestă nevoie nu este constantă. Ea scade, crește, iarăsi poate scădea, iarăși poate crește și tot așa până când se ia o decizie. O pedeapsă sau iertarea. Și tot în opinie personală, această decizie este corectă doar dacă nu lasă loc pentru resentimente.
Iată, deci, că întrebările “Cum, când și dacă se estompează nevoia de pedeapsă?” pot primi doar răspunsuri conjucturale. De la situație la situație.
Însă ce contează până la urmă sunt doar deciziile. Pedepesc sau nu? Iar dacă pedepsesc, cum pedepsesc?
Aceaste decizii nu sunt ușoare dacă intenția este să se șteargă și resentimentele. Să nu uităm că o pedeapsă prea dură poate stârni în timp sentimente de culpă. Cei care au copii știu bine asta.
Fiind decizii greu de luat, cred că și acesta este unul dintre motivele pentru care a apărut, cu mult mult timp în urmă, ideea de a transfera responsabilitatea deciziilor către un arbitru sau către un judecator. S-a constatat însă că și în acest caz, cu toate că judecătorii au dat decizii legal corecte, nu s-au șters mereu resentimentele.
Pe de altă parte, tot cu mult mult timp în urmă a apărut și medierea. Un demers prin care o persoană neutră și imparțială îl ajută atât pe cel căruia i s-a greșit, cât și pe cel care a greșit să iasă din situația neplăcută cu decizii clare și fără resentimente. Iar când resentimentele dispar, deciziile au viață foarte lungă.
Interesant este că din timpuri stăvechi și până astăzi amândouă funcționează și sunt la îndemâna oricui. Într-un caz de nedorit, dumneavoastră ce ați alege?
Autor:
Ştefan Lakatos
