17 Noiembrie, 2019

Există discriminare în cazul timbrării pentru repararea prejudiciului cauzat de o faptă penală?

De dată relativ recentă în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 842/16.10.2019 a fost publicată Decizia CCR nr. 433/04.07.2019 și menţionăm faptul că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, de la data publicării (în cazul de față de la data de 16.10.2019) decizia CCR este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.

Menționăm faptul că, prin decizia mai sus-amintită, CCR, cu unanimitate de voturi, a respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru sunt constituționale în raport cu criticile formulate. 

Care este conținutul textului legal menționat de CCR în Decizia nr. 433/04.07.2019? 

Art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013: “Sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare și extraordinare, referitoare la:(…) i) cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând din acestea;“. 

Cum și-a motivat autorul-în esență- excepţia de neconstituţionalitate? 

În opinia autorului excepției, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi și art. 21 privind accesul liber la justiție.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia a susținut în esență, că dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 sunt lipsite de previzibilitate și creează discriminări între persoanele care au fost vătămate prin săvârșirea unei infracțiuni. Astfel, deși persoanele vătămate prin săvârșirea unei infracțiuni se află în situații similare, cea care se adresează instanței civile numai pentru repararea prejudiciului va suporta achitarea taxei de timbru, pe când cea care se adresează organelor de urmărire penală și, mai departe, instanței penale nu va suporta achitarea taxei judiciare de timbru.

În susținerea criticilor de neconstituționalitate au fost evidențiate aspecte ale situației de fapt deduse judecății. Astfel, autorul excepției a solicitat instanței obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 3.000.000 lei, cu titlu de daune morale, și la plata dobânzii legale, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la plata integrală a acesteia, ca urmare a accidentului rutier produs în seara zilei de 21.12.2017, în urma căruia a suferit un traumatism grav. A arătat că, în urma accidentului, a fost deschis Dosarul penal nr. x/2017 pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6, organele de urmărire penală fiind sesizate cu privire la săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, fiind dispusă începerea urmăririi penale in rem, prin Ordonanța din data de 21.12.2017 a Inspectoratului General al Poliției Române – Direcția Generală de Poliție a Municipiului București – Brigada Rutieră. Având în vedere prevederile art. 16 alin. (1) lit. e), ale art. 17 alin. (1) și ale art. 25 alin. (5) din noul Cod de procedură penală, întrucât autorul excepției nu a formulat plângerea prealabilă în termenul legal de 3 luni de la producerea faptei ilicite, s-a dispus, pe cale de consecință, clasarea cauzei și s-a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.

De asemenea, în notele scrise depuse la dosar, autorul excepției invocă Decizia nr. 1.827/11.06.2014, pronunțată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (nepublicată în Monitorul Oficial al României) având ca obiect solicitarea de daune morale, prin care instanța a hotărât că, în condițiile în care procesul penal a luat sfârșit în faza urmăririi penale prin soluția de scoatere de sub urmărire penală și de neîncepere a urmăririi penale, nu se poate vorbi de inexistența cauzei penale, care nu poate fi redusă doar la inculparea persoanei față de care s-au efectuat actele de urmărire penală. Prin urmare, în acest caz, acțiunea în despăgubiri pentru prejudiciul creat ca urmare a faptei ilicite este o acțiune ce decurge dintr-o cauză penală, operând scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, reglementată de art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru [în prezent, art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013]. Înalta Curte de Casație și Justiție a mai precizat ca sintagma “cauze penale”, menționată de Legea nr. 146/1997, nu este limitată numai la ipoteza în care s-a pus în mișcare acțiunea penală, deoarece procesul penal cunoaște mai multe faze, respectiv: urmărirea penală (având ca etape procesuale cercetarea penală și soluționarea cauzei de către procuror), judecata, punerea în executare a hotărârilor penale, iar toate aceste faze și etape procesuale se circumscriu procesului (cauzei penale). 

Cum a motivat CCR -în esență- decizia sa? 

(…) Pe fondul excepției de neconstituționalitate, CCR a observat că, prin Decizia nr. 711/09.11.2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267/27.03.2018, instanța de contencios constituțional a reținut că textul legal criticat reglementează scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru a acțiunilor și cererilor, inclusiv a celor pentru exercitarea căilor de atac, ordinare și extraordinare, referitoare la cauzele penale, ceea ce înseamnă că nu se plătesc astfel de taxe în cauzele privind tragerea la răspundere penală sau civilă, așadar, în privința exercitării acțiunii penale sau civile în cadrul procesului penal.

De asemenea, CCR a reținut că textul analizat menționează, în mod expres, că această scutire se aplică și în privința despăgubirilor civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând din cauzele penale, așadar, pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale, indiferent că ea face obiectul unei acțiuni civile alăturate celei penale sau separate de aceasta, esențială fiind existența unei cauze penale, mai precis a unei cauze în care s-a pus în mișcare acțiunea penală, acțiune care se pune în mișcare “de procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1)” [art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Numai în acest fel cauza poate fi calificată ca fiind una penală în sensul art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013.

În prezenta cauză, autorul excepției de neconstituționalitate critică dispozițiile legale, susținând că acestea determină, în mod nejustificat, un tratament juridic distinct, sub aspectul timbrării, în cazul acțiunilor formulate pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă de natură penală la momentul săvârșirii ei, respectiv al acțiunilor în răspundere civilă delictuală formulate pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă care a făcut obiect al unui dosar penal, cu privire la care a fost dispusă începerea urmăririi penale in rem, dar cu privire la care s-a dispus clasarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală, pe motiv că lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Referitor la pretinsa încălcare a principiului constituțional al egalității în drepturi, CCR reține că acesta nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Încălcarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferențiat unor cazuri egale, fără a exista o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite (a se vedea în acest sens Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/08.02.1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69/16.03.1994).

Plecând de la aceste considerente, CCR nu poate reține existența unei discriminări în sensul susținut de autorul excepției, de vreme ce dispozițiile legale criticate nu îngrădesc sub niciun aspect dreptul unei persoane vătămate prin infracțiune de a obține scutiri de la plata taxei judiciare de timbru în cazul acțiunilor referitoare la obținerea de despăgubiri civile. Astfel, Codul de procedură penală consacră, prin art. 20, dreptul persoanei vătămate de a se constitui parte civilă în procesul penal și de a exercita în cadrul acestuia acțiunea civilă pentru tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile, potrivit legii civile, pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale, urmând a beneficia de scutire de la plata taxei judiciare de timbru. De asemenea, dispozițiile art. 27 alin. (1) din Codul de procedură penală consacră dreptul de opțiune al persoanei vătămate, stabilind că “dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune“.

În acest context, CCR a observat că, potrivit art. 20 alin. (8) din Codul de procedură penală, “Acțiunea civilă care are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului și părții responsabile civilmente, exercitată la instanța penală sau la instanța civilă, este scutită de taxă de timbru“, textul legal enunțat stabilind un beneficiu care este acordat de legiuitor în considerarea calității de persoană vătămată prin săvârșirea unei infracțiuni.

A nu alege niciuna dintre aceste posibilități legale reprezintă o opțiune personală a persoanei vătămate, iar faptul că, în considerarea unor prevederi legale, în cazul de față, art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, anumite persoane pot ajunge în situații defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor interese nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituționalitatea textelor respective (a se vedea Decizia nr. 44/24.04.1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345/17.12.1996).

Distinct de cele de mai sus, CCR a constatat că prevederile legale criticate nu afectează substanța dreptului de acces liber la justiție, persoanele vătămate având la dispoziție multiple căi legale pentru valorificarea pretențiilor lor civile. Astfel, în jurisprudența sa, CCR a statuat că accesul liber la justiție nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiții de formă și de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispozițiile art. 21 din Constituție. Aceste condiționări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanța sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim și există un raport de proporționalitate între mijloacele folosite de legiuitor și scopul urmărit de acesta (a se vedea în acest sens Decizia CCR nr. 176/24.03. 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356/27.04.2005). În consecință, CCR a constatat că stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiție, acesta presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, fiind de competența exclusivă a legiuitorului să instituie regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție (a se vedea în acest sens Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/08.02.1994, precitată, și Decizia nr. 770/29.11.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445/04.06.2019).

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 711/09.11.2017, precitată, CCR a reținut că legiuitorul are posibilitatea să reglementeze un tratament juridic diferit în ceea ce privește repararea prejudiciilor rezultate dintr-un ilicit penal și un ilicit civil, ținând cont, astfel, de natura valorii sociale ocrotite și de intensitatea lezării acesteia. În acest context, CCR a reținut că aceste persoane nu sunt în situații identice, întrucât fapta generatoare de prejudicii are natură juridică diferită. De asemenea, CCR a observat că regula este aceea a timbrării acțiunilor întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, doar în considerarea unor situații deosebite, când fapta ilicită întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, legiuitorul reglementând posibilitatea scutirii de la plata taxelor judiciare de timbru a cererilor referitoare la cauzele penale, inclusiv la despăgubirile civile decurgând din acestea.

Asigurarea egalității părților în fața justiției și a accesului liber la justiție cuprinde și componenta privitoare la cheltuielile judiciare, printre care și taxa judiciară de timbru. Accesul liber la justiție nu înseamnă gratuitate. Nicio dispoziție constituțională nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiție, fiind justificat ca persoanele care se adresează autorităților judecătorești să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiție. Regula este cea a timbrării acțiunilor în justiție, excepțiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor. Cheltuielile ocazionate de realizarea actului de justiție sunt cheltuieli publice, la a căror acoperire, potrivit art. 56 din Constituție, cetățenii sunt obligați să contribuie prin impozite și taxe, stabilite în condițiile legii (în acest sens a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 1.587/19.11.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65/28.01.2010).

Totodată, prin Hotărârea din 19.06.2001, pronunțată în Cauza Kreuz împotriva Poloniei, paragraful 59, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că “dreptul efectiv de acces la un tribunal [...] nu înseamnă, însă, un drept necondiționat de a obține un ajutor judiciar gratuit din partea statului în materie civilă și nici dreptul la o procedură gratuită în această materie”.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței CCR, soluția pronunțată de instanța de contencios constituțional prin Decizia nr. 711/09.11.2017, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Distinct de acestea, CCR a subliniat că modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 în spețele deduse judecății nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de instanța de contencios constituțional, ci este de competența instanțelor judecătorești învestite cu soluționarea cauzelor.

Ai nevoie de Decizia nr. 433/2019? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!
comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu