În motivarea unei excepții de neconstituționalitate se susține, în esență, că prevederile art. 220 alin. (2) și ale art. 223 din Codul de procedură fiscală sunt neconstituționale, deoarece procesul-verbal de sechestru al bunurilor este întocmit de către ANAF, care, din punct de vedere constituțional, nu poate fi organ de executare silită, întrucât același organ fiscal este atât cel care emite titluri executorii și care administrează creanțele fiscale, cât și cel care face executarea silită, adică pune în practică a doua fază a procesului civil.

Critica de neconstituţionalitate

Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 220 alin. (2), art. 223, art. 226 alin. (1), art. 230 alin. (1) și ale art. 242 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală a fost ridicată într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații formulate împotriva unui proces-verbal de sechestru pentru bunuri imobile întocmit în procedura de executare silită a unor bunuri imobile.

Referitor la prevederile art. 226 alin. (1) și ale art. 230 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, autorul susţine că că prin acestea nu este impusă condiția referitoare la încuviințarea executării silite de către o instanță de judecată, care începe printr-o cerere adresată instanței competente în acest sens, ci direct prin comunicarea somației de plată. Or, aceste proceduri se pot derula numai prin mijlocirea instanțelor judecătorești. În acest context este menționată jurisprudența Curții Constituționale cu privire la executarea silită în materie civilă, sens în care se face trimitere, spre exemplu, la Decizia nr. 458/2009 și la Decizia nr. 895/2015, ocazie cu care se apreciază că exigențele constituționale cu privire la controlul judecătoresc al actelor prin care se declanșează executarea silită trebuie respectate de legiuitor indiferent de forma acestor acte și de calitatea celor care au emis titlul executoriu, astfel cum a fost și cazul executorilor bancari, care erau angajați ai băncii creditoare și care au fost desființați din rațiuni asemănătoare.

Cu privire la dispozițiile art. 242 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, se arată că sintagma "spațiul minim locuit de debitor și familia sa" nu este clară, deoarece nu prevede care este spațiul minim locuit.

Examenul de neconstituţionalitate

Curtea respins critica de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, pe considerente din care le reţinem pe cele de mai jos.

- Executarea silită prin care se urmărește valorificarea unor creanțe fiscale face obiectul unor reglementări juridice speciale, reglementări prevăzute de Codul de procedură fiscală. Caracterul de reglementare specială a Codului de procedură fiscală, față de dispozițiile de drept comun în materie civilă, este conferit chiar de către dispozițiile acestui act normativ, sens în care, în ceea ce privește raportul Codului de procedură fiscală cu alte acte normative, prin art. 3 se instituie regula de principiu că acest cod de procedură fiscală constituie procedura de drept comun pentru administrarea creanțelor fiscale, iar, prin excepție, "unde prezentul cod nu dispune, se aplică prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă, republicat, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorități publice și contribuabili/plătitori".

- Curtea reține că asupra soluțiilor legislative cu privire la stingerea creanțelor fiscale prin executare silită instanța de contencios constituțional s-a mai pronunțat, în raport cu critici și prevederi constituționale similare, atât asupra prevederilor cuprinse în Legea nr. 207/2015, cât și asupra celor cuprinse în Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (în prezent abrogată).

- Cu acele prilejuri, spre exemplu, Decizia nr. 1.495/2010, Curtea a constatat că, potrivit prevederilor Codul de procedură civilă, executarea silită se realizează numai în temeiul unui titlu executoriu, prin aceasta înțelegându-se hotărârile executorii, hotărârile definitive, precum și orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare. În domeniul fiscal, însă, titlul de creanță fiscală devine ope legis titlu executoriu. Ca atare, în materie fiscală este vorba de norme de procedură speciale, derogatorii de la regulile generale, ce sunt determinate de faptul că obiectul executării silite în acest domeniu îl reprezintă încasarea creanțelor fiscale ce constituie surse ale bugetului de stat, interesul general ocrotit impunând adoptarea unor reguli care să asigure protejarea eficientă a creanțelor statului și recuperarea lor cu prioritate.

- Potrivit principiului accesului liber la justiție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, ceea ce presupune accesul la toate mijloacele ură procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție. Legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești.

- Accesul liber la justiție este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, a putut să se adreseze cel puțin o singură dată unei instanțe naționale. Astfel cum au decis Curtea Constituțională și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, orice restricție fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanța sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere.

- Nu poate fi reținută pretinsa încălcare a acestor norme constituționale, deoarece legiuitorul a reglementat posibilitatea persoanelor interesate de a contesta orice act de executare silită, în condițiile procedurale stabilite de lege. Astfel, potrivit art. 260 - cu denumirea marginală Contestația la executare silită - din Codul de procedură fiscală, "persoanele interesate pot face contestație împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare silită, precum și în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condițiile legii [. . . ]", iar "contestația se introduce la instanța judecătorească competentă și se judecă în procedură de urgență".

- În ceea ce privește susținerile autorului excepției de neconstituționalitate cu privire la lipsa imparțialității autorităților implicate în stingerea creanțelor fiscale prin executare silită, independența și imparțialitatea sunt aspecte specifice activității instanțelor judecătorești, fiind garanțiile unui proces echitabil. Or, relațiile dintre contribuabil/plătitor și organul fiscal se fundamentează pe bună-credință, respectiv contribuabilul/plătitorul trebuie să își îndeplinească obligațiile și să își exercite drepturile potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și să declare corect datele și informațiile privitoare la obligațiile fiscale datorate, iar organul fiscal trebuie să respecte drepturile contribuabilului/plătitorului în fiecare procedură de administrare a creanțelor fiscale aflată în derulare, context în care buna- credință a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedește contrariul (art. 12 din Legea nr. 207/2015).

- În ceea ce privește pretinsa neconstituționalitate a prevederilor art. 242 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituție, prin prisma faptului că sintagma "spațiul minim locuit de debitor și familia sa" nu este clară, nefiind definită în mod concret în această lege, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. În acest context, Curtea reține că dispozițiile art. 242 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, criticate în prezenta cauză, prevăd faptul că în cazul debitorului persoană fizică nu poate fi supus executării silite spațiul minim locuit de debitor și familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare. Or, din evaluarea cadrului legal existent, Curtea observă că aspectele referitoare la "spațiul minim locuit de debitor și familia sa" sunt prevăzute în Legea locuinței nr. 114/1996 care la art. 2 are definite tipurile de locuințe [a) locuință; b) locuință convenabilă; c) locuință socială; d) locuință de serviciu; e) locuință de intervenție; f) locuință de necesitate; f¹) locuință de sprijin; g) locuință de protocol; h) casă de vacanță; i) condominiu; j) unitate individuală]. Astfel, potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 114/1996, prin locuință convenabilă se înțelege locuința care, prin gradul de satisfacere a raportului dintre cerința utilizatorului și caracteristicile locuinței, la un moment dat, acoperă necesitățile esențiale de odihnă, preparare a hranei, educație și igienă, asigurând exigențele minimale prezentate în anexa nr. 1 la această lege care conține Exigențele minimale pentru locuințe - A. Cerințe minimale și B. Suprafețe minimale, fiind detaliate pe larg în cuprinsul legii.

- În ceea ce privește invocarea art. 21 alin. (3) din Constituție în contextul criticilor aduse acelorași prevederi legale care conțin sintagma "spațiul minim locuit de debitor și familia sa", Curtea constată că, deși acestea nu reglementează cu privire la aspecte ce țin în mod concret de dreptul la un proces echitabil, în contextul dat, respectiv al executării silite a bunurilor imobile, cei interesați pot face contestație, astfel cum s-a arătat mai sus, împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor legale, așadar, în această procedură, legiuitorul a creat premisele dreptului la un proces echitabil.

Decizia nr. 804/2019 a CCR, publicată în Monitorul Oficial nr. 89 din 6 februarie 2020.

Ai nevoie de Legea nr. 207/2015? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!