Semnalăm unele aspecte din decizia Curţii Constituţionale care a demonstrat că, de fapt, actul normativ – care a introdus proceduri simplificate de soluţionare a acţiunilor în justiţie având ca obiect asemenea obligaţii – apără dreptul la apărare şi liberul acces la actul de justiţie.

Curtea Constituţională a reamintit că, aşa cum s-a pronunţat în cauze anterioare pe aceeaşi temă, prevederile de lege criticate sunt în sensul aplicării principiului rolului activ al judecătorului, care, la soluţionarea pricinilor în primă instanţă, are obligaţia de a încerca împăcarea părţilor.

Potrivit prevederilor art.7 din ordonanţa de urgenţă, pentru soluţionarea cererii, “judecătorul dispune citarea părţilor, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă referitoare la pricinile urgente, pentru explicaţii şi lămuriri, precum şi pentru a stărui în efectuarea plăţii sumei datorate de debitor ori pentru a se ajunge la o înţelegere a părţilor asupra modalităţilor de plată.” Aceasta inseamnă, după cum a arătat Curtea Constituţională, că hotărârea se va pronunţa numai după ce judecătorul va analiza toate probele aflate la dosar, inclusiv pe cele propuse de debitor. Mai mult, art. 2 din ordonanţă prevede că procedura reglementată de acest act normativ vizează exclusiv creanţele certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă din contracte comerciale.

Curtea a mai constatat că, potrivit art. 10 din actul normativ, ordonanţa de plată se va emite numai în urma verificării cererii pe baza înscrisurilor depuse, a declaraţiilor părţilor, precum şi a celorlalte probe administrate, instanţa constatând că cererea este întemeiată. In ce priveşte drepturil debitorului în instanţă, actul normativ prevede clar, în art.10, că instanţa se pronunţă, prin emiterea ordonanţei de plată, numai după verificarea cererii pe baza înscrisurilor depuse, a declaraţiilor părţilor, precum şi a celorlalte probe administrate. Nu se justifică, astfel, aprecierea autoarei criticii de neconstituţionalitate potrivit căreia OUG nr.117 ar dezavantaja debitorul care ar fi pus în imposibilitatea de a se apăra în mod adecvat, singura probă admisă fiind cea cu înscrisuri, restul probelor fiind inadmisibile.

Pe de altă parte, dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 dau posibilitatea contestării de către debitor a ordonanţei de plată şi reglementează procedura pentru exercitarea căii de atac. Aşa fiind, se constată că prevederile din ordonanţă criticate de autoarea excepţiei nu numai că nu încalcă dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate, ci, dimpotrivă, dau expresie acestora.

Astfel, art.13 prevede că împotriva ordonanţei de plată debitorul poate formula cerere în anulare, în termen de 10 zile de la data comunicării acesteia. Cererea în anulare nu suspendă executarea. Suspendarea va putea fi însă încuviinţată, la cererea debitorului, numai cu dare de cauţiune, al cărei cuantum va fi fixat de instanţă. Dacă instanţa învestită admite cererea în anulare, aceasta va anula ordonanţa de plată, pronunţând o hotărâre irevocabilă.

Mai departe, art.14 prevede că ordonanţa de plată, devenită irevocabilă ca urmare a neintroducerii sau respingerii cererii în anulare, constituie titlu executoriu. Împotriva executării silite a ordonanţei de plată debitorul poate face contestaţie la executare, potrivit dreptului comun. În cadrul contestaţiei nu se pot invoca decât aspecte legate de procedura de executare.

Respingerea criticii de neconstituţionalitate, a fost făcută prin Decizia nr. 229/2011, publicată în Monitorul oficial nr. 405 din 4 mai a.c.

*

Critica de neconstituţionalitate s-a referit la dispoziţiile art. 5-15 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 738 din 31 octombrie 2007, ordonanţă aprobată cu modificări prin Legea nr.118/2008.