Decizia nr. 826/2020 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 458 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal a fost publicată în Monitorul Oficial şi este în vigoare de la 08 martie 2021.

Curtea de Apel Suceava – Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 458 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că prevederile criticate au fost adoptate de legiuitor cu încălcarea art. 16 alin. (1), art. 44 alin. (2) și art. 56 alin. (2) din Constituție, deoarece nivelul concret al impozitului datorat nu poate fi determinat din cuprinsul art. 458 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cuantumul acestuia fiind lăsat la latitudinea autorităților locale, fiind astfel lipsit de accesibilitate, precizie și previzibilitate.

Ca atare, este acordată posibilitatea unităților administrativ-teritoriale de a stabili niveluri diferite de impozitare, ceea ce conduce la o discriminare în ceea ce privește contribuțiile financiare între contribuabili, în funcție de localitatea în care dețin imobilul sau proprietatea, sau între persoanele fizice care produc venituri din folosința imobilului nerezidențial și persoanele fizice care nu produc niciun fel venituri.

În acest context, are loc și o încălcare a dreptului de proprietate, astfel cum acest drept este interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aplicabilă prin prisma art. 20 din Constituție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 458 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, care au următorul cuprins:

(1) Pentru clădirile nerezidențiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2-1,3% asupra valorii care poate fi:

a)valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în ultimii 5 ani anteriori anului de referință, depus la organul fiscal local până la primul termen de plată din anul de referință;

b)valoarea finală a lucrărilor de construcții, în cazul clădirilor noi, construite în ultimii 5 ani anteriori anului de referință;

c)valoarea clădirilor care rezultă din actul prin care se transferă dreptul de proprietate, în cazul clădirilor dobândite în ultimii 5 ani anteriori anului de referință.”

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că normele criticate stabilesc modalitatea de calcul al impozitului pe clădiri datorat de persoanele fizice în funcție de destinația acestora.

Pentru clădirile nerezidențiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2-1,3% asupra valorii, care poate fi:

– valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în ultimii 5 ani anteriori anului de referință, depus la organul fiscal local până la primul termen de plată din anul de referință;

– valoarea finală a lucrărilor de construcții, în cazul clădirilor noi, construite în ultimii 5 ani anteriori anului de referință;

– valoarea clădirilor care rezultă din actul prin care se transferă dreptul de proprietate, în cazul clădirilor dobândite în ultimii 5 ani anteriori anului de referință.

În cazul în care valoarea clădirii nu poate fi calculată conform prevederilor alin. (1), criticate în prezenta cauză, impozitul se calculează prin aplicarea cotei de 2% asupra valorii impozabile determinate conform art. 457, care prevede calculul impozitului pe clădirile rezidențiale aflate în proprietatea persoanelor fizice.

Curtea observă că, în ceea ce privește cota concretă a impozitului pe clădiri, legiuitorul lasă această posibilitate autorităților deliberative de la nivel local, respectiv această cotă se stabilește prin hotărâre a consiliului local, iar la nivelul municipiului București această atribuție revine Consiliului General al Municipiului București.

Or, consiliul local este parte a autorităților administrației publice locale prin care se realizează autonomia locală (a se vedea Decizia nr. 822 din 7 iulie 2008). În acest sens, prevederile art. 120 și art. 121 din Constituție consacră principiul autonomiei locale și stabilesc că autoritățile administrației publice prin care acesta se realizează funcționează ca autorități administrative autonome și rezolvă treburile publice din comune și din orașe în condițiile legii.

Din analiza ansamblului legislativ ce reglementează taxele și impozitele locale, Curtea observă că prin Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, impozitele și taxele pe proprietate – impozitul pe clădiri și impozitul pe terenuri – sunt venituri proprii care se prevăd în bugetele proprii ale comunelor, orașelor, municipiilor, sectoarelor municipiului București și al municipiului București.

În ceea ce privește pretinsa discriminare între contribuabili în raport cu anumite criterii, Curtea s-a pronunțat prin Decizia nr. 477 din 9 noiembrie 2004,  reținând că la baza soluției legislative există o rațiune suficientă pentru instituirea unui regim juridic diferit, respectiv a impozitului progresiv, în raport cu numărul de clădiri deținute în proprietate, având în vedere că dispozițiile art. 56 alin. (2) din Constituție prevăd că sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale.

Formula “așezarea justă a sarcinilor fiscale” presupune, pe de o parte, să se țină seama de situația materială a contribuabililor, iar, pe de altă parte, de posibilitatea crescută a celor care dețin mai multe proprietăți de a contribui, prin impozite, la cheltuielile publice. Față de această împrejurare, Curtea reține că aceste considerente sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, diferențierea fiind dată de principiul autonomiei locale în materie financiară, însă această diferențiere nu conduce la încălcarea normelor constituționale invocate în susținerea excepției.

Referitor la pretinsa încălcare a dreptului de proprietate prin plata unor impozite, Curtea observă că, potrivit prevederilor constituționale ale art. 44 alin. (1) teza a doua, conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, iar, potrivit art. 136 alin. (5), proprietatea privată este inviolabilă în condițiile legii organice, astfel încât legiuitorul este competent să reglementeze cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat.

Astfel CCR respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art. 458 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

www.lege5.roRapid actualizată, platforma Indaco Lege5 este instrumentul ideal pentru urmărirea modificărilor legislative, consultarea doctrinei sau informații despre companii. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here