Speța de mai jos privește o situație particulară, dar întrebările de clarificare adresate de instanţa naţională Curţii de Justiţie a UE prilejuiesc lămuriri importante referitoare la competența organului național de a lăsa neaplicată legislația naţională contrară dreptului Uniunii
Cererea de decizie preliminară privește problema dacă un organ național constituit prin lege pentru a garanta aplicarea dreptului Uniunii într‑un domeniu particular trebuie să poată lăsa neaplicată o normă de drept național – în cazul de faţă cel irlandez – contrară dreptului Uniunii.
Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între ministrul Justiției și Egalității din Irlanda (denumit în continuare „ministrul”) și Comisarul Poliției naționale, pe de o parte, și Tribunalul pentru egalitate, , pe de altă parte, ale cărui atribuții au fost asumate începând cu anul 2015 de Comisia privind raporturile profesionale, în legătură cu competența acesteia din urmă de a decide să lase neaplicate anumite dispoziții din dreptul național contrare dreptului Uniunii.
Litigiul principal și întrebarea preliminară
– Domnul Ronald Boyle și alte două persoane (denumiți în continuare „domnul Boyle și alții”) au fost excluși de la procedura de recrutare de noi agenți în cadrul Poliției naționale din Irlanda) pentru motivul că depășiseră vârsta maximă de recrutare prevăzută de Regulamentul „recrutare și numire”.
– În urma aceste decizii, domnul Boyle și alții au introdus o acțiune la Tribunalul pentru egalitate, susținând că stabilirea unei vârste maxime de recrutare în cadrul forțelor de poliție națională constituie o discriminare interzisă atât de Directiva nr. 78/2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, cât și de dispozițiile din dreptul irlandez care transpun această directivă.
– Ministrul a invocat necompetența Tribunalului pentru egalitate pentru motivul că măsura care impunea vârsta maximă de recrutare în cadrul forțelor de poliție națională este o dispoziție de drept național, astfel încât doar instanțele constituite în temeiul Constituției irlandeze sunt competente pentru a decide, dacă este cazul, să nu aplice o asemenea dispoziție. Cu toate acestea, Tribunalul pentru egalitate a decis să continue examinarea respectivei acțiuni și a indicat totuși că, în cadrul acelei proceduri, el urma să analizeze și să se pronunțe asupra problemei de competență ridicate de ministru.
– Ministrul a sesizat Înalta Curte din Irlanda cu o cerere prin care această instanță să interzică, pe calea unei ordonanțe adresate Tribunalul pentru egalitate, să acționeze într‑o manieră care ar fi, eventual, nelegală.
– Înalta Curte a admis această cerere a ministrului prin intermediul unei ordonanțe ce interzicea Tribunalului pentru egalitate să se pronunțe asupra acțiunii formulate de domnul Boyle și alții. Astfel, Înalta Curte a considerat că Tribunalul pentru egalitate nu avea competența de a adopta o decizie obligatorie din punct de vedere juridic prin care să constate incompatibilitatea dreptului național cu dreptul Uniunii, întrucât această competență este în mod expres rezervată Înaltei Curți.
– Tribunalul pentru egalitate a formulat recurs împotriva acestei ordonanțe la instanța de trimitere, Curtea Supremă.
– Instanța de trimitere subliniază că, în dreptul național, Tribunalul pentru egalitate, între timp devenit Comisia privind raporturile profesionale, nu este competent pentru a lăsa neaplicate dispoziții din dreptul național pe care le‑ar considera contrare dreptului Uniunii. Doar Înalta Curte ar beneficia de o astfel de competență și ar putea, în acest sens, să fie sesizată în mod valabil cu privire la un litigiu care, dacă acțiunea este admisă, ar implica să se lase neaplicată o dispoziție de drept național, sub rezerva unei acțiuni la Curtea de Apel sau a unui recurs la instanța de trimitere.
– În continuare, Curtea Supremă a analizat problema dacă o astfel de repartizare de competențe în ordinea juridică internă respectă principiile echivalenței și efectivității enunțate de jurisprudența Curții.
– Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să solicite Curții de Justiţie a UE, în esență, să se stabilească dacă dreptul Uniunii, în special principiul supremației acestuia, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, potrivit căreia un organ național constituit prin lege pentru a garanta aplicarea dreptului Uniunii într‑un domeniu particular nu este competent pentru a decide să lase neaplicată o normă de drept național contrară dreptului Uniunii.
Soluţia CJUE şi considerentele avute în vedere
Curtea europeană a dat următorul răspuns la întrebarea ce i-a fost adresată:
Dreptul Uniunii, în special principiul supremației acestuia, trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, potrivit căreia un organ național constituit prin lege pentru a garanta aplicarea dreptului Uniunii într‑un domeniu particular nu este competent pentru a decide să lase neaplicată o normă de drept național contrară dreptului Uniunii.
Pentru a se pronunța astfel, CJUE a adus argumente, din care reținem următoarele.
– Supremația dreptului Uniunii impune ca instanțele naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competențelor proprii, a dispozițiilor dreptului Uniunii să aibă obligația de a asigura efectul deplin al acestor dispoziții, lăsând, la nevoie, neaplicată, din oficiu, orice dispoziție națională contrară, fără să solicite și fără să aștepte eliminarea prealabilă a acestei dispoziții naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.
– Prin urmare, este incompatibilă cu cerințele inerente înseși naturii dreptului Uniunii orice dispoziție dintr‑o ordine juridică națională sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară care ar avea ca efect diminuarea eficacității dreptului Uniunii prin negarea instanței competente să aplice acest drept a prerogativei de a face, chiar în momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura în dispozițiile legislative naționale care ar constitui eventual un obstacol în calea eficacității depline a normelor direct aplicabile ale dreptului Uniunii.
– Or, aceasta ar fi situația în cazul în care, în ipoteza unui conflict între o dispoziție de drept al Uniunii și o lege națională, soluția acestui conflict ar fi rezervată unei autorități, alta decât instanța chemată să asigure aplicarea dreptului Uniunii, învestită cu o putere de apreciere proprie.
– Această obligație de a lăsa neaplicată o legislație națională contrară dreptului Uniunii aparține nu numai instanțelor naționale, ci și tuturor organelor statului, inclusiv autorităților administrative însărcinate să aplice, în cadrul competențelor proprii, dreptul Uniunii.
– Rezultă că principiul supremației dreptului Uniunii impune nu numai instanțelor de judecată, ci și tuturor entităților statului membru să dea efect deplin normelor Uniunii.
Suluţia a fost dată prin Hotărârea din 4 decembrie 2018 în cauza C‑378/17, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în procedura Minister for Justice and Equality, Commissioner of An Garda Síochána împotriva Workplace Relations Commission (ECLI:EU:C:2018:979).
