Clarificările de mai jos au fost date de CJUE în speţa unui român aflat în Irlanda şi care pretinde drepturi de şomaj după ce lucrat 15 zile, precum şi indemnizaţie pentru persoane care caută de lucru (jobseeker’s allowance).
Hotărârea CJUE din 11 aprilie 2019 în cauza C‑483/17, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în procedura Neculai Tarola împotriva Minister for Social Protection.
Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Neculai Tarola, pe de o parte, și Minister for Social Protection (ministrul pentru Protecție Socială, Irlanda), pe de altă parte, în legătură cu respingerea de către acesta din urmă a cererii sale de acordare a indemnizației pentru persoane care caută de lucru (jobseeker’s allowance).
– Reclamantul din litigiul principal este un resortisant român care a ajuns pentru prima dată în Irlanda în luna mai a anului 2007, unde a fost angajat în perioada cuprinsă între 5 și 30 iulie 2007, apoi între 15 august și 14 septembrie 2007. Deși nu s‑a stabilit că a rămas în Irlanda între anul 2007 și anul 2013, este cert în schimb că acesta a fost din nou angajat în Irlanda în perioada cuprinsă între 22 iulie și 24 septembrie 2013, apoi din 8 iulie 2014 până în 22 iulie 2014, și că a primit, de la acest ultim loc de muncă, o remunerație în cuantum de 1 309 de euro. Pe de altă parte, el a lucrat de asemenea ca subcontractant independent în perioada cuprinsă între 17 noiembrie și 5 decembrie 2014.
– La 21 septembrie 2013, reclamantul din litigiul principal a introdus la ministrul pentru Protecție Socială o cerere de acordare a unei indemnizații pentru persoane care caută de lucru (jobseeker’s allowance), care a fost respinsă pentru motivul că acesta nu a făcut dovada nici a reședinței sale obișnuite în Irlanda, nici a resurselor sale pentru perioada cuprinsă între 15 septembrie 2007 și 22 iulie 2013.
– În aceste condiții, la 26 noiembrie 2013, reclamantul din litigiul principal a introdus o cerere de acordare a unei indemnizații suplimentare de asistență socială (supplementary welfare allowance), care a fost de asemenea respinsă pentru motivul că nu a putut prezenta elementele care să dovedească modul în care și‑a asigurat subzistența și și‑a plătit chiria în perioada cuprinsă între luna septembrie 2013 și 14 aprilie 2014.
– La 6 noiembrie 2014, reclamantul din litigiul principal a depus o a doua cerere de acordare a unei indemnizații pentru persoane care caută de lucru, care a fost respinsă la 26 noiembrie 2014, pentru motivul că, de la sosirea sa în Irlanda, nu a lucrat timp de mai mult de un an și că elementele pe care le‑a prezentat nu au fost suficiente pentru a demonstra că avea reședința obișnuită în acest stat membru.
– În consecință, reclamantul din litigiul principal a adresat ministrului pentru Protecție Socială o cerere de revizuire a deciziei din 26 noiembrie 2014, care a fost respinsă pentru motivul că perioada scurtă de muncă pe care a efectuat‑o în luna iulie a anului 2014 nu era de natură să repună în discuție constatarea că nu avea reședința obișnuită în Irlanda.
– La 10 martie 2015, acesta a solicitat ministrului pentru Protecție Socială să reexamineze decizia sa din 26 noiembrie 2014, arătând în special că, în temeiul articolului 7 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/38, avea drept de ședere în Irlanda ca lucrător pentru o perioadă de șase luni ulterioară încetării activității sale profesionale în luna iulie 2014. Această cerere a fost respinsă prin decizia din 31 martie 2015 pentru motivul că, de la sosirea sa în Irlanda, acesta nu a lucrat mai mult de un an și nu dispunea de resurse proprii suficiente pentru a‑și asigura subzistența.
– Reclamantul din litigiul principal a formulat o acțiune împotriva acestei decizii la Înalta Curte din Irlanda, care a fost respinsă la 20 aprilie 2016 pentru motivul că nu îndeplinea condițiile prevăzute la articolul 6 alineatul 2 litera c) punctul iii) din Regulamentul din 2006. Înalta Curte a statuat că reclamantul din litigiul principal nu putea fi considerat un „lucrător” și, în consecință, nu se putea considera că avea reședința obișnuită în Irlanda, pentru a putea solicita asistență socială în acest temei. Astfel, Înalta Curte a considerat că această dispoziție viza numai persoanele care au lucrat în baza unui contract de muncă pe durată determinată de mai puțin de un an. De asemenea, aceasta a considerat că perioada de muncă efectuată de reclamantul din litigiul principal între 8 și 22 iulie 2014 nu putea fi considerată ca fiind efectuată în temeiul unui contract de muncă pe durată determinată în sensul acestei dispoziții și că acesta din urmă intra sub incidența dispozițiilor articolului 6 alineatul 2 litera c) punctul ii) din Regulamentul din 2006. Înalta Curte a dedus că reclamantul din litigiul principal nu a fost în măsură să facă dovada că a lucrat în mod neîntrerupt pentru o perioadă de un an înaintea depunerii cererii de asistență socială, astfel încât ministrul pentru Protecție Socială a respins în mod întemeiat această cerere.
– La 5 mai 2016, reclamantul din litigiul principal a formulat apel împotriva respingerii acțiunii sale la instanța de trimitere, Curtea de Apel irlandeză care consideră că problema centrală din litigiul principal este aceea de a stabili dacă o persoană care a lucrat mai puțin de un an își menține statutul de lucrător în sensul articolului 7 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/38.
– Aceasta arată mai întâi că, în dreptul Uniunii, persoanele care depind de prestații sociale trebuie să intre în sarcina statului lor membru de origine, după cum ar reieși din cuprinsul considerentului (10), precum și din articolul 7 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/38. Astfel, persoanele care își exercită dreptul de ședere nu ar trebui să devină o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială din statul membru gazdă în timpul unei perioade inițiale de ședere, exercitarea dreptului menționat pentru perioade mai mari de trei luni trebuind să fie supusă în continuare anumitor condiții. Cu toate acestea, instanța de trimitere subliniază că articolul 7 din respectiva directivă pune în aplicare articolul 45 TFUE, astfel încât își găsește aplicarea jurisprudența Curții referitoare la noțiunea de lucrător, care a fost întotdeauna interpretată în sens larg.
– În acest context, Curtea de Apel irlandeză a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiţie a UE următoarea întrebare preliminară:
„În cazul în care un cetățean al altui stat membru al Uniunii, după primele douăsprezece luni de exercitare a dreptului său la liberă circulație, ajunge în statul [membru] gazdă și lucrează (altfel decât în temeiul unui contract de muncă pe durată determinată) pentru o perioadă de două săptămâni în care este remunerat, iar apoi devine șomer în mod involuntar, cetățeanul respectiv își menține astfel statutul de lucrător pentru o perioadă de încă cel puțin șase luni, în sensul articolului 7 alineatul (3) litera (c) și al articolului 7 alineatul (1) litera (a) din Directiva [2004/38], astfel încât să aibă dreptul la prestații de asistență socială sau, după caz, prestații de securitate socială în aceleași condiții ca un cetățean rezident al statului gazdă?”
Clarificările date de CJUE
– Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere a solicitat în esență să se stabilească dacă articolul 7 alineatul (1) litera (a) și alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/38 trebuie interpretat în sensul că un resortisant al unui stat membru care și‑a exercitat dreptul la liberă circulație și care a lucrat într‑un alt stat membru timp de două săptămâni, altfel decât în temeiul unui contract pe durată determinată, înainte de a se afla în șomaj involuntar, își menține statutul de lucrător pentru o perioadă suplimentară de cel puțin șase luni în sensul acestor dispoziții și are, în consecință, dreptul de a primi prestații de asistență socială sau, după caz, prestații de securitate socială în aceleași condiții ca un resortisant al statului membru gazdă.
În urma dezbaterilor, Curtea a dat următoarea soluţie la întrebările preliminare:
Articolul 7 alineatul (1) litera (a) și alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/38 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora trebuie interpretat în sensul că un resortisant al unui stat membru care și‑a exercitat dreptul la liberă circulație și care a dobândit într‑un alt stat membru statutul de lucrător în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (a) din această directivă, în considerarea activității pe care a desfășurat‑o pentru o perioadă de două săptămâni, altfel decât în temeiul unui contract de muncă pe durată determinată, înainte de a se afla în șomaj involuntar, își menține statutul de lucrător pentru o perioadă suplimentară de cel puțin șase luni în sensul acestor dispoziții, cu condiția să se fi înregistrat ca persoană care caută de lucru la serviciul competent de ocupare a forței de muncă.
Revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă, în aplicarea principiului egalității de tratament garantat la articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2004/38, resortisantul respectiv dispune, prin urmare, de dreptul de a primi prestații de asistență socială sau, după caz, prestații de securitate socială în aceleași condiții ca un resortisant al statului membru gazdă.
Cadrul juridic
Dreptul irlandez
– Articolul 6 alineatul 2 literele a) și c) din European Communities (Free Movement of Persons) (n° 2) Regulations 2006 [Regulamentul din 2006 privind Comunitățile Europene (libera circulație a persoanelor) (nr. 2), denumit în continuare „Regulamentul din 2006”], care a transpus în dreptul irlandez articolul 7 alineatul (3) din Directiva 2004/38, prevede:
„a) Sub rezerva articolului 20, cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul statului pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazul în care:
i) sunt lucrători care desfășoară activități salariate sau activități independente în acest stat;
[…]
c) Sub rezerva articolului 20, persoana căreia i se aplică litera a) punctul i) poate rămâne în acest stat la momentul încetării activității prevăzute la respectiva literă în cazul în care
[…]
ii) este înregistrată în mod corespunzător ca fiind în șomaj involuntar, după ce a fost angajată pentru o perioadă mai mare de un an, și s‑a înregistrat ca persoană care caută de lucru la serviciul competent al [Department of Social and Family Affairs (Ministerul Afacerilor Sociale și Familiei, Irlanda)] și al FÁS [Foras Áiseanna Saothair (Autoritatea pentru formarea și ocuparea forței de muncă, Irlanda)] […]
iii) sub rezerva literei d), este înregistrată în mod corespunzător ca fiind în șomaj involuntar, după ce a îndeplinit un contract de muncă pe termen limitat, cu durata de sub un an, sau după ce a devenit șomer în mod involuntar în timpul primului an și s‑a înregistrat ca persoană care caută de lucru la serviciul competent al Ministerului Afacerilor Sociale și Familiei și al FÁS […]”.