Un lucrător are dreptul la concediu anual plătit pentru perioada cuprinsă între data concedierii și data reangajării atunci când s‑a dovedit că un asemenea lucrător a fost concediat în mod nelegal de către angajatorul respectiv? Aceasta este în esență întrebarea comună a două cereri de decizie preliminară, adresate Curţii de Justiţie a UE şi care se referă la interpretarea articolului 7 din Directiva nr. 88/2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru.
Cererile au fost formulate în cadrul a două litigii, primul între QH și Varhovenkasatsionen sad na Republika Bulgaria (Curtea Supremă de Casație, Bulgaria) (denumită în continuare „VKS”), iar al doilea între CV și fostul său angajator, Iccrea Banca SpA Istituto Centrale del Credito Cooperativo (denumită în continuare „Iccrea Banca”). Chiar dacă aceste cereri de decizie preliminară nu au fost conexate în ceea ce privește părțile scrise și orale ale procedurii, întrebările care se ridică în cadrul acestor proceduri sunt similare.
În pregătirea dezbaterilor la Curtea de Justiţie a UE, Avocatul general Gerard Hogen a pregătit şi a prezentat Curţii, pe 29 ianuarie, concluziile sale comune în cele două cauze.
Litigiile principale și întrebările preliminare
A. Cauza C‑762/18
– QH a fost angajată de la 1 septembrie 1985 în funcția de profesoară de muzică la o școală primară. La 29 aprilie 2004, directorul școlii a decis încetarea acestui raport de muncă. QH a introdus o acțiune împotriva deciziei respective, iar prin hotărârea definitivă pronunțată de Tribunalul de Raion din Plovdiv (Bulgaria), concedierea sa a fost considerată nelegală și QH a fost reangajată.
– Prin decizia din 13 noiembrie 2008, directorul școlii a pus capăt din nou raportului de muncă al QH, care, de această dată, nu a atacat în justiție decizia de concediere respectivă.
– La 1 iulie 2009, QH a introdus o acțiune Tribunalul de Raion din Plovdiv împotriva școlii, solicitând plata
Unei sume cu titlu de compensație financiară pentru 285 de zile de concediu anual neefectuat, respectiv 57 de zile pentru fiecare an din perioada 30 aprilie 2004-30 noiembrie 2008. În plus, ea a solicitat plata despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a plății cu întârziere a primei sume menționate pentru perioada 30 noiembrie 2008-1 iulie 2009. Prin hotărârea din 15 aprilie 2010, Tribunalul de Raion din Plovdiv a respins cererile menționate.
– QH a formulat apel la Tribunalul Regional din Plovdiv, Bulgaria, care, prin hotărârea din 10 februarie 2011, a confirmat hotărârea pronunțată de prima instanță, în măsura în care prin aceasta erau respinse cererile privind compensația financiară și despăgubirea. QH a formulat recurs la Curtea Supremă de Casaţie (VKS) împotriva hotărârii, recursul fiind respins.
– În ceea ce privește problema de fond ridicată de reclamanta din litigiul principal, și anume aceea dacă un lucrător concediat în mod nelegal are dreptul la o compensație financiară pentru concediul anual plătit neefectuat în temeiul articolului 224 alineatul (1) din Codul muncii bulgar pentru perioada cuprinsă între data încetării raportului de muncă și data reangajării sale pe baza unei hotărâri judecătorești rămase definitive, VKS a afirmat că răspunsul dat de Tribunalul Regional din Plovdiv este în concordanță cu jurisprudența obligatorie a Curţii. Potrivit acestei jurisprudențe, în perioada scursă de la data încetării raportului de muncă și până la data anulării prin hotărâre judecătorească definitivă a concedierii și a reluării activității anterioare de către lucrătorul care a fost concediat în mod nelegal, acesta nu a prestat în mod efectiv o activitate. Astfel, respectivul lucrător nu avea dreptul la concediu anual plătit pentru perioada respectivă în conformitate cu articolul 224 alineatul (1) din Codul muncii bulgar.
– Ulterior, QH a sesizat Tribunalul de Raion din Haskovo (Bulgaria), cu o acțiune împotriva VKS, având ca obiect plata unei despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat reclamantei ca urmare a încălcării dreptului Uniunii săvârșite de către VKS prin decizia pronunţată. Pe lângă încălcarea articolului 267 TFUE, QH invocă argumentul potrivit căruia VKS ar fi trebuit să aplice articolul 7 din Directiva nr. 88/2003 și să îi acorde dreptul la concediu anual plătit pentru perioada în care nu a putut beneficia de acesta din cauza concedierii sale nelegale.
– În aceste împrejurări, având îndoieli în legătură cu compatibilitatea jurisprudenței VKS cu articolul 7 din Directiva 2003/88, Tribunalul de Raion din Haskovo a suspendat judecarea cauzei și a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE trebuie să fie interpretat în sensul că acesta se opune unei dispoziții și/sau unei jurisprudențe naționale conform căreia un lucrător care a fost concediat în mod nelegal și a cărui reangajare a fost dispusă prin hotărâre judecătorească nu are dreptul la concediu anual plătit pentru perioada cuprinsă între data concedierii și data reangajării?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții și/sau unei jurisprudențe naționale conform căreia, în cazul unei noi încetări a contractului de muncă, respectivul lucrător nu are dreptul la o compensație financiară pentru concediul anual plătit de care nu a beneficiat pentru perioada cuprinsă între data concedierii anterioare și data reangajării?”
B. Cauza C‑37/19
– CV, angajată a Iccrea Banca, a fost concediată la 11 iulie 2002 ca urmare a unei proceduri de concediere colectivă. În urma unei acțiuni introduse de CV, Tribunale di Roma (Tribunalul din Roma, Italia) a dispus reangajarea sa și aceasta și‑a reluat activitatea la 6 octombrie 2003.
– Prin scrisorile din 13 octombrie și 15 noiembrie 2003, Iccrea Banca a concediat‑o pe CV din nou, cu efect imediat și cu scutirea ei de obligația privind perioada de preaviz. Concedierile respective au fost ulterior declarate nelegale prin hotărâri care au devenit definitive, iar CV a primit din nou postul în cauză. CV a fost concediată în final la 17 septembrie 2010.
– Între timp, CV a sesizat instanțele italiene, solicitând o indemnizație pecuniară din partea Iccrea Banca pentru a acoperi concediul anual plătit și concediul aferent „zilelor de sărbătoare legală suprimate” dobândit, dar neefectuat în cursul anilor 2003 și, respectiv, 2004.
– În ceea ce privește problema ridicată de CV, Corte d’appello di Roma (Curtea de Apel din Roma, Italia) a considerat că nu era datorată nicio indemnizație pecuniară în locul concediului dobândit, dar neefectuat în perioada cuprinsă între concediere și reangajare, întrucât indemnizația pecuniară este în mod necesar legată de „un repaus nerealizat” și această condiție nu este îndeplinită în speță, deoarece CV nu a lucrat în perioada respectivă.
– CV a formulat recurs împotriva hotărârii menționate la Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia). După ce a amintit jurisprudența Curții referitoare la articolul 7 din Directiva 2003/88, instanța în cauză a subliniat câteva aspecte relevante ale propriei jurisprudențe naționale privind concedierea, reangajarea și dreptul la despăgubire.
– În aceste împrejurări, având îndoieli în legătură cu compatibilitatea acestei jurisprudențe naționale cu articolul 31 din cartă și cu articolul 7 din Directiva 2003/88, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 și articolul 31 alineatul (2) din [cartă], avute în vedere inclusiv în mod separat, trebuie interpretate în sensul că se opun unor dispoziții sau unei jurisprudențe naționale potrivit cărora, în cazul încetării raportului de muncă, dreptul la plata unei indemnizații pecuniare pentru concediul dobândit, dar neefectuat (și conceptul juridic al zilelor denumite «zile de sărbătoare legală suprimate», echivalente prin natura și prin funcția lor cu concediul anual) nu este cuvenit într‑un context în care lucrătorul nu a putut să îl invoce înainte de încetarea raportului de muncă pentru un fapt nelegal (concediere [nelegală] constatată cu titlu definitiv de instanța națională printr‑o hotărâre care determină restabilirea retroactivă a raportului de muncă) imputabil angajatorului, corespunzător perioadei cuprinse între comportamentul angajatorului și reintegrarea ulterioară?”
Concluziile Avocatului General al CJUE
În urma consideraţiilor dezvoltate în raportul întocmit, Avocatul general propune Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Tribunalul de Raion din Haskovo, Bulgaria și de Curtea de Casație, Italia după cum urmează:
„(1) Atunci când legislația națională prevede că un lucrător concediat în mod nelegal trebuie să fie reangajat pe postul său, articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru și articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții sau unei jurisprudențe naționale conform căreia acest lucrător nu are dreptul la concediu anual plătit pentru perioada cuprinsă între data concedierii și data reangajării.
(2) Articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 și articolul 31 alineatul (2) din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții sau unei jurisprudențe ori practici naționale conform căreia, în cazul încetării raportului de muncă, dreptul la plata unei indemnizații pecuniare pentru concediul plătit dobândit, dar neefectuat nu este cuvenit într‑un context în care lucrătorul nu a putut să îl invoce înainte de încetarea raportului de muncă din cauza unei concedieri considerate ca fiind nelegală de o instanță națională care a dispus restabilirea retroactivă a raportului de muncă corespunzător perioadei cuprinse între acest act nelegal săvârșit de angajator și reangajarea ulterioară, cu excepția oricărei perioade în care lucrătorul respectiv a fost angajat de un alt angajator.”
Concluziile Avocatului General Gerard Hogan prezentate la 29 ianuarie 2020 în Cauza C‑762/18 QH împotriva Varhoven kasatsionen sad na Republika Bulgaria [cerere de decizie preliminară formulată de Tribunalul de Raion din Haskovo, Bulgaria] şi în Cauza C‑37/19 CV împotriva Iccrea Banca SpA Istituto Centrale del Credito Cooperativo
Ai nevoie de Directiva 2003/88/CE? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!
