O normă din dreptul european se referă la obligaţia statelor membre de a considera drept „lucrător” o „persoană care depune eforturi reale pentru a‑și găsi un loc de muncă” şi de a-i acorda acestui cetăţean al Uniunii un drept de şedere într-un membru pentru o perioadă mai mare de trei luni.
Avocatul general al CJUE a prezentat, la 17 septembrie 2020, concluziile în Cauza C‑710/19 G. M. A. împotriva Statului Belgian, în procedura de pregătire a răspunsului la întrebările preliminare primite de Curte din partea Consiliului de Stat al Belgiei. Materialul de mai jos reprezintă o semnalatr, cu extrase din concluziile publicate recent.
Trimiterea preliminară privește interpretarea articolului 45 TFUE și a Directivei 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, în special a articolului 14 alineatul (4) litera (b) și a articolelor 15 și 31 din aceasta.
Cauza se înscrie în contextul unei cereri formulate de un resortisant elen pentru a obține un drept de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni în calitate de persoană aflată în căutarea unui loc de muncă, cerere care a făcut obiectul unei decizii de refuz cu ordin de a părăsi teritoriul autorității belgiene competente.
Întrebările adresate de instanța de trimitere în această cauză privesc în esență, pe de o parte, întinderea drepturilor și a obligațiilor persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, în special în materie de sarcină a probei, în cadrul articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38 și, pe de altă parte, aspectul dacă statele membre au obligația de a acorda acestor persoane, în vederea căutării unui loc de muncă, un termen rezonabil, care nu poate fi mai mic de șase luni. Aceste întrebări oferă Curții ocazia de a preciza întinderea garanțiilor procedurale prevăzute de Directiva 2004/38 pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă care au făcut obiectul unei decizii de îndepărtare.
Cadrul juridic : dreptul Uniunii
– Articolul 6 din Directiva 2004/38, intitulat „Dreptul de ședere pentru o perioadă de cel mult trei luni”, prevede la alineatul (1):
„Cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de cel mult trei luni fără nicio altă condiție sau formalitate în afara cerinței de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil.”
– Articolul 14 din această directivă, intitulat „Păstrarea dreptului de ședere”, prevede la alineatul (4) litera (b):
„Prin derogare de la dispozițiile alineatelor (1) și (2) și fără a aduce atingere dispozițiilor capitolului VI, o măsură de expulzare nu poate fi în niciun caz adoptată împotriva unor cetățeni ai Uniunii sau membrilor de familie ai acestora în cazurile în care:
[…]
(b) cetățenii în cauză ai Uniunii au intrat pe teritoriul statului membru gazdă în căutarea unui loc de muncă. În acest caz, cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora nu pot fi expulzați atât timp cât cetățenii Uniunii pot dovedi că sunt în continuare în căutarea unui loc de muncă și că au șanse reale de a fi angajați.”
– Articolul 15 din directiva menționată, intitulat „Garanțiile procedurale”, prevede la alineatul (1):
„Procedurile prevăzute la articolele 30 și 31 se aplică prin analogie oricărei decizii ce restrânge libera circulație a unui cetățean al Uniunii și a membrilor familiei acestuia pentru alte motive decât cele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.”
– Articolul 31 din aceeași directivă, intitulat „Garanții procedurale”, prevede la alineatele (1) și (3):
„(1) Persoanele interesate au acces, în statul membru gazdă, la căile judiciare de atac și, dacă este cazul, la cele administrative, pentru a contesta o decizie luată împotriva lor din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.
[…]
(3) Căile de atac permit examinarea legalității deciziei, precum și a faptelor și împrejurărilor pe care se bazează măsura propusă. Acestea asigură că decizia nu are caracter disproporționat, în special având în vedere cerințele prevăzute la articolul 28.”
Situația de fapt din litigiul principal, întrebările preliminare
– La 27 octombrie 2015, G. M. A., resortisant elen, a depus o cerere de eliberare a unui certificat de înregistrare în Belgia pentru a obține un drept de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni în acest stat membru în calitate de persoană aflată în căutarea unui loc de muncă.
– La 18 martie 2016, această cerere a fost respinsă prin decizia Oficiului pentru Străini din Belgia, (denumit în continuare „Oficiul”), pentru motivul că G. M. A. nu îndeplinea condițiile impuse de legislația belgiană pentru a beneficia de dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni (în continuare „decizia în litigiu”). Astfel, potrivit Oficiului, pe de o parte, documentația prezentată de G. M. A. nu permitea să se presupună că acesta avea o șansă reală de a fi angajat și, pe de altă parte, G. M. A. nu efectuase încă prestații salariate în Belgia de la data cererii sale de eliberare a unui certificat de înregistrare. În consecință, autoritățile belgiene l‑au somat pe G. M. A. să părăsească teritoriul belgian în termen de 30 de zile de la decizia în litigiu.
– Consiliul de Contencios privind Străinii (CCS), instanță competentă să examineze în primă instanță legalitatea deciziilor Oficiului, a respins acțiunea introdusă de G. M. A. împotriva deciziei în litigiu.
– În aceste condiții, G. M. A. a formulat recurs la instanța de trimitere. Acesta a arătat, în primul rând, că rezultă din articolul 45 TFUE și din Hotărârea Antonissen(C‑292/89, din 26 februarie 1991) că, primo, statele membre au obligația de a acorda un „termen rezonabil” persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă provenite din alt stat membru, pentru a permite acestor persoane să ia cunoștință, în statul membru gazdă, de oferte de încadrare în muncă care le pot conveni și să ia măsurile necesare pentru a fi angajate, secundo, acest termen nu poate fi, în niciun caz, mai mic de șase luni și, tertio, statul membru gazdă trebuie să permită prezența pe teritoriul său a unei persoane aflate în căutarea unui loc de muncă pe toată durata termenului respectiv, fără a impune acesteia să facă dovada că are o șansă reală de a fi angajată. În opinia lui G. M. A., din coroborarea articolului 7 alineatul (3) cu articolele 11 și 16 din Directiva 2004/38 reiese de asemenea că un termen mai mic de șase luni nu poate fi considerat „rezonabil”.
– În al doilea rând, G. M. A. a arătat că, ulterior adoptării deciziei în litigiu, și anume la 6 aprilie 2016, fusese angajat de Parlamentul European ca stagiar. Această împrejurare ar fi demonstrat că G. M. A. dispunea de șanse reale de a fi angajat și ar fi putut, așadar, să beneficieze de un drept de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni. Așadar, prin neluarea în considerare a angajării sale, CCS ar fi încălcat articolele 15 și 31 din Directiva 2004/38, precum și articolele 41 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). Astfel, din aceste dispoziții ar reieși că instanțele competente să controleze legalitatea unei decizii administrative privind dreptul de ședere al unui cetățean al Uniunii trebuie să efectueze o examinare exhaustivă a tuturor împrejurărilor pertinente și să ia în considerare toate elementele de fapt care le sunt aduse la cunoștință, chiar dacă aceste elemente sunt ulterioare deciziei în cauză.
– Instanța de trimitere consideră că soluționarea litigiului principal depinde de modul în care Curtea va interpreta dispozițiile de drept al Uniunii în discuție în litigiul principal. Astfel, dacă articolul 45 TFUE sau articolele 41 și 47 din cartă, precum și articolele 15 și 31 din Directiva 2004/38 ar trebui interpretate în sensul preconizat de G. M. A., acesta ar trebui să beneficieze de un drept de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni.
– În aceste condiții, Consiliul de Stat al Belgiei, prin decizia din 12 septembrie 2019, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 45 [TFUE] trebuie interpretat și aplicat în sensul că statul membru gazdă are obligația, în primul rând, de a acorda un termen rezonabil unei persoane aflate în căutarea unui loc de muncă pentru a‑i permite să ia cunoștință de ofertele de încadrare în muncă care îi pot conveni și să ia măsurile necesare pentru a fi angajată, în al doilea rând, de a admite că termenul de efectuare a căutării unui loc de muncă nu poate fi, în niciun caz, mai mic de șase luni și, în al treilea rând, de a permite prezența pe teritoriul său a unei persoane aflate în căutarea unui loc de muncă pe toată durata termenului respectiv, fără a impune acesteia să facă dovada că are o șansă reală de a fi angajată?
2) Articolele 15 și 31 din Directiva [2004/38] și articolele 41 și 47 din [cartă], precum și principiile generale ale supremației dreptului Uniunii Europene și efectului util al directivelor trebuie interpretate și aplicate în sensul că instanțele naționale ale statului membru gazdă au obligația, în cadrul examinării unei acțiuni în anulare formulate împotriva unei decizii prin care se refuză recunoașterea unui drept de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni pentru un cetățean al Uniunii, de a ține seama de noi elemente apărute ulterior deciziei luate de autoritățile naționale atunci când aceste elemente sunt susceptibile să efectueze o modificare a situației persoanei în cauză care nu ar mai permite o limitare a dreptului de ședere al acesteia în statul membru gazdă?”.
În pregătirea dosarului cauzei, Avocatul general a propus Curții să răspundă la întrebările preliminare după cum urmează:
1) Articolul 45 TFUE și articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011, trebuie interpretate în sensul că statul membru gazdă are obligația, pe de o parte, de a acorda un termen rezonabil unei persoane aflate în căutarea unui loc de muncă de la sfârșitul perioadei inițiale de trei luni de ședere legală pentru a‑i permite să ia cunoștință de ofertele de încadrare în muncă care îi pot conveni și să ia măsurile necesare pentru a fi angajată și, pe de altă parte, de a permite prezența pe teritoriul său a unei persoane aflate în căutarea unui loc de muncă pe toată durata termenului respectiv, fără a impune acesteia să facă dovada că are o șansă reală de a fi angajată. Numai după expirarea acestui termen, persoana aflată în căutarea unui loc de muncă în cauză trebuie să dovedească, în conformitate cu articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38, nu numai că este în continuare în căutarea unui loc de muncă, ci și că are șanse reale de a fi angajată.
2) Articolele 15 și 31 din Directiva 2004/38, precum și principiul efectivității trebuie interpretate în sensul că instanțele statului membru gazdă, atunci când examinează legalitatea unei decizii prin care se refuză dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni unui cetățean al Uniunii aflat în căutarea unui loc de muncă, trebuie să ia în considerare orice schimbare a împrejurărilor în situația persoanei aflate în căutarea unui loc de muncă, intervenită după ce autoritățile competente au luat decizia care limitează dreptul său de ședere, înlăturând, dacă este necesar, dispozițiile procedurale naționale, în cazul în care această schimbare demonstrează că persoana aflată în căutarea unui loc de muncă dispunea de un asemenea drept de ședere.
