Conform Directivei privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională (Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2001), dreptul exclusiv de reproducere a materialului sonor, vizual sau audiovizual aparţine autorilor, artiştilor interpreţi şi producătorilor. Totuşi, cu titlu de excepţie, statele membre pot autoriza realizarea de copii private cu condiţia ca titularii dreptului de autor să primească o „compensaţie echitabilă”. Aceasta trebuie să contribuie la perceperea de către titularii de drepturi a unei remuneraţii adecvate pentru utilizarea operelor lor sau a altor obiecte protejate.

Legislaţia olandeză prevede o asemenea excepţie privind copia pentru uz personal. Obligaţia de plată a redevenţei pentru copia privată revine producătorului sau importatorului suporturilor de reproducere. Stichting de Thuiskopie este organismul olandez responsabil de colectarea redevenţei pentru copia privată. Opus este o societate cu sediul în Germania care comercializează, prin internet, suporturi de reproducere neutilizate, cu alte cuvinte neînregistrate. Activitatea sa este orientată în special către Țările de Jos, datorită unor site-uri internet olandofone care vizează consumatorii olandezi.

Contractul de vânzare încheiat de Opus prevede că, în cazul în care un consumator olandez efectuează o comandă on-line, aceasta este prelucrată în Germania, iar mărfurile sunt expediate din Germania către Olanda, în numele şi pe seama clientului. Opus nu plăteşte o redevență pentru copia privată pentru suporturile de informaţii livrate clienţilor săi din Olanda nici în acest stat membru, nici în Germania.

Susţinând că Opus trebuie considerat „importator” şi, prin urmare, debitor al redevenţei pentru copia privată, Stichting a chemat în judecată această societate în fața instanţelor olandeze. În schimb, în opinia Opus, cumpărătorii olandezi sunt cei care trebuie să fie calificaţi drept importatori.

Acest argument invocat în apărare de Opus a fost primit de instanţele olandeze de prim grad şi, ulterior, de apel, care au respins cererea de plată formulată de Stichting. Aceasta a formulat recurs la Curtea Supremă a Olandei, care a sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

În opinia instanţei supreme olandeze, considerarea cumpărătorului, şi anume a consumatorului individual, drept importator şi, în consecinţă, drept debitor al redevenţei pentru copia privată echivalează cu admiterea faptului că aceasta este irecuperabilă în fapt, având în vedere că respectivul cumpărător individual este dificil de identificat în practică.

Cu titlu preliminar, Curtea constată că Directiva privind dreptul de autor în societatea informaţională nu reglementează în mod explicit problema determinării persoanei care trebuie considerată debitorul compensaţiei echitabile. Totuşi, Curtea aminteşte că a hotărât deja că respectiva compensaţie echitabilă trebuie considerată drept contraprestaţia prejudiciului cauzat autorului.

În cazul în care persoana care a cauzat respectivul prejudiciu titularului dreptului exclusiv de reproducere este cea care a realizat, pentru uz personal, reproducerea unei opere protejate fără să solicite autorizarea prealabilă din partea titularului, revine acestei persoane, în principiu, obligaţia de a repara prejudiciul, prin finanţarea compensaţiei care urmează a fi plătită acestui titular.

Curtea a admis totuşi că, ţinând cont de dificultăţile practice de identificare a utilizatorilor privaţi, precum şi de obligare a acestora să îi despăgubească pe titularii de drepturi, statele membre pot institui, pentru a finanţa compensaţia echitabilă, o „redevenţă pentru copia privată” în sarcina nu a persoanelor private vizate, ci a celor care dispun de echipamente, de aparate sau de suporturi de reproducere digitală și care pun respectivele echipamente la dispoziţia persoanelor private sau le furnizează acestora din urmă un serviciu de reproducere.

În ceea ce privește problema determinării persoanei care trebuie considerată debitorul compensaţiei echitabile în cadrul unui contract la distanţă precum cel în cauză, Curtea aminteşte că legiuitorul Uniunii a dorit garantarea unui nivel ridicat de protecţie a dreptului de autor şi a drepturilor conexe, având în vedere că acestea sunt esenţiale pentru creaţia intelectuală. Prin urmare, instituirea excepţiei privind copia privată nu poate aduce atingere în mod nejustificat intereselor legitime ale titularului dreptului de autor.

În consecinţă, pentru a nu fi lipsite de orice efect util, aceste dispoziţii ale Directivei privind dreptul de autor impun statului membru care a instituit excepţia privind copia privată în dreptul intern o obligaţie de rezultat, în sensul că acest stat este ţinut să asigure, în cadrul competenţelor sale, perceperea efectivă a compensaţiei echitabile destinate despăgubirii autorilor afectaţi pentru prejudiciul suferit, în special dacă acesta s-a produs pe teritoriul statului membru menţionat.

În speţă, este cert că prejudiciul suferit de autori s-a produs pe teritoriul olandez, întrucât cumpărătorii, în calitate de utilizatori finali, în scop personal, ai operelor protejate, au reşedinţa pe acest teritoriu.

În contextul unor contracte precum cele în cauză, perceperea unei asemenea compensaţii de la utilizatorii finali în calitate de importatori ai acestor suporturi în Olanda este practic imposibilă. În aceste condiţii şi având în vedere că sistemul de percepere ales de statul membru în cauză nu îl poate exonera pe acesta din urmă de obligaţia de rezultat care îi impune garantarea plăţii efective, în favoarea autorilor afectaţi, a unei compensaţii echitabile ca despăgubire pentru prejudiciul produs pe teritoriul său, revine autorităţilor, în special jurisdicţionale, ale acestui stat membru obligaţia de a realiza o interpretare a dreptului intern conformă cu obligaţia de rezultat menţionată, care să garanteze perceperea respectivei compensaţii de la vânzătorul care a contribuit la importul suporturilor în cauză prin punerea lor la dispoziţia utilizatorilor finali.

În această privinţă, nu are nicio incidenţă asupra acestei obligaţii faptul că, în cazul unor contracte negociate la distanţă, vânzătorul profesionist care pune la dispoziţia cumpărătorilor rezidenţi pe teritoriul acestui stat membru, în calitate de utilizatori finali, echipamente, aparate sau suporturi de reproducere, este stabilit în alt stat membru.

*

Hotărârea CJUE a fost dată în cauza C-462/09 Stichting de Thuiskopie/Opus Supplies Deutschland GmbH, M. van der Lee, H. van der Lee.

Sursa: CJUE, CP 60/11 din 16 iunie 2011