Tribunalul Bucureşti a adresat Curţii de Justiţie a UE o întrebare preliminară prin care a solicitat să se stabilească dacă articolul 10 din Regulamentul nr. 1259/2010 trebuie interpretat în sensul că termenii „[î]n cazul în care legea aplicabilă în temeiul articolelor 5 sau 8 nu prevede divorțul” vizează numai situațiile în care legea străină aplicabilă nu prevede sub nicio formă divorțul sau includ și situațiile în care această lege admite divorțul, însă îl supune unor condiții considerate de instanța sesizată ca fiind mai restrictive decât cele prevăzute de legea forului.
Litigiul principal și întrebarea preliminară
– JE și KF, resortisanți români, s‑au căsătorit la Iași la 2 septembrie 2001.
– La 13 octombrie 2016, JE a sesizat Judecătoria Iași cu o cerere de divorț.
– Printr‑o hotărâre din 31 mai 2017, această instanță și‑a declinat competența de a soluționa această cerere în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.
– Printr‑o hotărâre din 2018, această din urmă instanță a stabilit, în temeiul cetățeniei celor doi soți vizate la articolul 3 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003, competența generală a instanțelor române de a soluționa cererea de divorț formulată de JE. Pe de altă parte, ea a desemnat, în temeiul articolului 8 litera (a) din Regulamentul nr. 1259/2010, legea italiană drept lege aplicabilă litigiului cu care era sesizată pentru motivul că, la data introducerii acestei cereri de divorț, reședința obișnuită a soților era situată în Italia.
– În această privință, instanța menționată a considerat că, potrivit dreptului italian, o cerere de divorț prezentată în împrejurări precum cele din acțiunea principală ar putea fi introdusă numai dacă o separare de corp a soților a fost constatată sau decisă în prealabil de o instanță, iar între data acestei separări și cea la care instanța a fost sesizată cu cererea de divorț au trecut cel puțin trei ani.
– Dat fiind că nu s‑a dovedit existența unei decizii judecătorești prin care se constată sau se pronunță o asemenea separare și că dreptul român nu prevede o procedură de separare de corp, instanța menționată a statuat că această procedură trebuia să se desfășoare în fața instanțelor italiene și că, în consecință, orice cerere în acest sens formulată în fața instanțelor române era inadmisibilă.
– JE a declarat apel împotriva acestei sentințe în fața instanței de trimitere, susținând că instanța de prim grad de jurisdicție ar fi trebuit să aplice articolul 2600 alineatul (2) din Codul civil, care reprezintă o transpunere în legislația română a prevederilor articolului 10 din Regulamentul nr. 1259/2010.
– În această privință, JE consideră că, în măsura în care legea italiană este restrictivă în ceea ce privește condițiile necesare pentru a divorța, trebuia să se aplice legea română în privința cererii sale de divorț.
– În opinia JE, această soluție rezultă de asemenea din faptul că aplicarea legii italiene este vădit incompatibilă cu ordinea publică a forului și că, în consecință, această aplicare trebuie înlăturată, conform articolului 12 din acest regulament.
– În aceste condiții, Tribunalul București a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„[Expresia] «legea aplicabilă în temeiul articolelor 5 sau 8 nu prevede divorțul» [care figurează la articolul 10 din Regulamentul nr. 1259/2010 trebuie interpretată] restrictiv, literal, respectiv doar pentru situația în care legea străină aplicabilă nu prevede sub nicio formă divorțul, sau [trebuie interpretată] extensiv, ca incluzând și situația în care legea străină aplicabilă admite divorțul, dar în condiții deosebit de restrictive, ce implică o procedură obligatorie prealabilă divorțului privind separarea de corp, procedură pentru care legea forului nu conține dispoziții procesuale echivalente?”
Cu privire la întrebarea preliminară
Prin hotărârea pronunţată, Curtea a declarat următoarele:
Articolul 10 din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp trebuie interpretat în sensul că termenii „[î]n cazul în care legea aplicabilă în temeiul articolelor 5 sau 8 nu prevede divorțul” vizează numai situațiile în care legea străină aplicabilă nu prevede sub nicio formă divorțul.
Reţinem câteva din considerentele avute în vedere de Curte, în speţa pentru care a fost formulată cererea de clarificare.
– În ceea ce privește litigiul principal, din decizia de trimitere reiese că legea aplicabilă în temeiul articolului 8 litera (a) din Regulamentul nr. 1259/2010, și anume legea italiană, cunoaște instituția divorțului.
– În consecință, articolul 10 din acest regulament nu este aplicabil acestui litigiu, iar împrejurarea că această lege supune divorțul respectării unor condiții considerate mai restrictive decât cele prevăzute de legea forului, precum o separare de corp prealabilă, este lipsită de incidență în această privință.
– În speță, este necesar să se furnizeze instanței de trimitere indicații referitoare la consecințele practice ale interpretării articolului 10 din Regulamentul nr. 1259/2010, din moment ce această instanță a arătat că, în lipsa unor dispoziții care să prevadă o procedură de separare de corp în dreptul român, instanțele române nu examinează pe fond cererile de separare de corp și cererile de divorț care nu au fost precedate de o separare de corp constatată sau decisă în conformitate cu legea italiană.
– Astfel, instanța de trimitere arată că, potrivit jurisprudenței naționale, în împrejurări de fapt precum cele în discuție în litigiul principal, aceste cereri sunt respinse ca inadmisibile pentru motivul că dreptul român nu prevede o procedură de separare de corp și, respectiv, ca premature pentru motivul că divorțul este solicitat în fața instanțelor române fără ca o separare de corp să fi fost constatată sau decisă în prealabil de instanțele italiene ori ca nefondate pentru aceste două motive combinate.
– În măsura în care o asemenea practică jurisprudențială are ca efect să împiedice o examinare pe fond a cererilor menționate, ea privează normele uniforme privind legea aplicabilă divorțului și separării de corp prevăzute de Regulamentul nr. 1259/2010 de o mare parte a conținutului lor și aduce astfel atingere efectului lor util.
– Or, trebuie amintit că, în speță, competența generală a instanțelor române de a soluționa cererea de divorț a JE fost stabilită în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003.
– Prin urmare, chiar dacă, spre deosebire de dreptul italian, dreptul român nu cuprinde dispoziții procedurale referitoare la separarea de corp, instanțele române competente sunt obligate să se pronunțe cu privire la această cerere.
– Astfel, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care instanța competentă consideră că legea străină aplicabilă în temeiul dispozițiilor Regulamentului nr. 1259/2010 nu permite să se solicite un divorț decât cu condiția să fi fost precedat de o separare de corp cu o durată de trei ani, în timp ce legea forului nu prevede norme de procedură în materie de separare de corp, această instanță trebuie totuși, în lipsa posibilității de a pronunța ea însăși o asemenea separare, să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile de fond prevăzute de legea străină aplicabilă și să constate aceasta în cadrul procedurii de divorț cu care este sesizată.
– Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 10 din Regulamentul nr. 1259/2010 trebuie interpretat în sensul că termenii „[î]n cazul în care legea aplicabilă în temeiul articolelor 5 sau 8 nu prevede divorțul” vizează numai situațiile în care legea străină aplicabilă nu prevede sub nicio formă divorțul
Hotărârea CJUE din 16 iulie 2020 în cauza C‑249/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată de Tribunalul București, în procedura JE împotriva KF
