Diurna magistraților delegați sau detașați: Se va avea în vedere timpul efectiv lucrat

Reglementarea aplicabilă personalului din instituţiile publice, conţinând dispoziţii legale cu care se completează în mod corespunzător actul normativ de referinţă pentru acest recurs în interesul legii – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 -, este reprezentată de Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006, în prezent, abrogată.

Această hotărâre a Guvernului a fost succedată de Hotărârea Guvernului nr. 714/2018, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2019.

Astfel cum reiese din conţinutul acestor acte administrative normative, nici acestea nu conţin o dispoziţie explicită în sensul că diurna de delegare sau detaşare se acordă fie pentru zilele calendaristice corespunzătoare perioadei de delegare sau de detaşare, fie în funcţie de timpul efectiv lucrat în perioada delegării/detaşării.

Este deja statuat în deciziile de unificare ale instanţei supreme că magistraţii îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, care are la bază un acord de voinţă (un contract nenumit, de drept public), prestarea muncii realizându-se în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă.

Pornind de la această dezlegare, reiese că şi în privinţa magistraţilor, a personalului asimilat acestora şi a magistraţilorasistenţi sunt aplicabile dispoziţiile Codului muncii, în măsura în care actul normativ care reglementează statutul judecătorilor şi procurorilor (Legea nr. 303/2004) ori alte acte normative cu caracter special (precum Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006) nu prevede soluţii legislative proprii, derogatorii în ceea ce priveşte raporturile juridice de serviciu ale acestora.

Or, Legea nr. 303/2004 nu conţine o soluţie legislativă diferită cu privire la semnificaţia în sine a instituţiilor juridice ale delegării ori detaşării judecătorilor şi procurorilor (respectiv de a constitui modificări temporare ale raporturilor de muncă în legătură, de regulă, cu locul muncii), ci reglementează condiţiile în care aceste modificări ale raporturilor juridice de muncă pot opera în privinţa magistraţilor (art. 57-59 din lege), aceste condiţii fiind unele stricte şi riguroase, generate de beneficiul constituţional al inamovibilităţii (în ceea ce priveşte statutul judecătorilor) şi de cel legal al stabilităţii (cu referire la statutul procurorilor).

O astfel de opţiune legislativă (identitatea semantică a noţiunilor) corespunde unui imperativ de coerenţă legislativă şi este în acord cu prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora: „(1) În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.”

Cu referire la delegare şi detaşare, soluţiile legislative din art. 57 alin. (9) şi respectiv art. 58 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, pe de o parte, şi art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, pe de altă parte, sunt concordante, întrucât stabilesc că, „pe perioada delegării şi a detaşării, judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru funcţia în care sunt delegaţi sau detaşaţi. Dacă indemnizaţia şi celelalte drepturi salariale prevăzute pentru funcţia în care sunt delegaţi sau detaşaţi sunt mai mici, aceştia îşi păstrează indemnizaţia de încadrare brută lunară şi celelalte drepturi băneşti.”

 Lămuritor pentru identificarea scopului acordării diurnei de delegare sau detaşare (ce interesează obiectul prezentului recurs în interesul legii) este şi raţionamentul dezvoltat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea pronunţată la 12 februarie 2015 în cauza C-396/13, paragrafele 46-52, în care, între altele, s-a dat o interpretare şi prevederilor art. 3 alin. (7) din Directiva 96/71/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detaşarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii, conform cărora:

Alocaţiile specifice detaşării sunt considerate parte a salariului minim, în măsura în care nu sunt vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detaşare, cum ar fi cheltuielile de transport, cazare şi masă.”

 În litigiul principal aflat pe rolul instanţei de trimitere din Finlanda, astfel cum reiese din paragrafele 47-50 din Hotărârea C.J.U.E. din cauza C-396-13, diurna nu era plătită lucrătorilor cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detaşare, în sensul art. 3 alin. (7) al doilea paragraf din Directiva 96/71, instanţa Uniunii stabilind că diurna menţionată este destinată să asigure protecţia socială a lucrătorilor în cauză, compensând inconvenientele cauzate de detaşare, care constau în îndepărtarea persoanelor interesate de mediul lor obişnuit.

Atare dezlegare dată de instanţa Uniunii se reflectă în dispoziţiile anterior citate din dreptul naţional, norme care, la rândul lor, reglementează distinct indemnizaţia de delegare/detaşare, cheltuielile de transport şi cele de cazare.

Calificarea indemnizaţiei primite de magistraţi, de personalul asimilat acestora sau de magistraţii-asistenţi pe perioada delegării/detaşării în interesul serviciului ca fiind drepturi de natură salarială reiese şi din reglementarea caracterului impozabil al acestora, aceste indemnizaţii fiind asimilate salariilor, conform art. 76 alin. (2) lit. k) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede:

(2) Regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică şi următoarelor tipuri de venituri, considerate asimilate salariilor:

k) indemnizaţiile şi orice alte sume de aceeaşi natură, altele decât cele acordate pentru acoperirea cheltuielilor de transport şi cazare, primite de salariaţi, potrivit legii, pe perioada delegării/detaşării, după caz, în altă localitate, în ţară şi în străinătate, în interesul serviciului, pentru partea care depăşeşte plafonul neimpozabil stabilit astfel:

(i) în ţară, 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru indemnizaţie, prin hotărâre a Guvernului pentru personalul autorităţilor şi instituţiilor publice;

(ii) străinătate, 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru diurnă prin hotărâre a Guvernului pentru personalul român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar;”.

Un argument în acelaşi sens decurge şi din observarea definiţiei legale a noţiunii de salariu din art. 159 din Codul muncii ca reprezentând contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, normă aplicabilă în mod corespunzător şi magistraţilor, în baza art. 278 alin. (2) din Codul muncii.

Aplicarea particulară a noţiunii legale de salariu, în privinţa personalului din sistemul bugetar, se regăseşte în prevederile Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, dintre care prezintă interes dispoziţiile art. 7 lit. c) şi e) din acest act normativ, potrivit cărora indemnizaţia de încadrare reprezintă suma de bani corespunzătoare funcţiei, gradului, gradaţiei şi vechimii în funcţie, prevăzută în anexele nr. I-IX, iar salariul lunar cuprinde salariul de bază ori, după caz, indemnizaţia lunară sau indemnizaţia de încadrare, compensaţiile, indemnizaţiile, sporurile, adaosurile, primele, premiile, precum şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar (anexa V a acestei legi fiind consacrată familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Justiţie” şi Curţii Constituţionale).

 Prin urmare, odată stabilit că diurna reglementată de art. 13 alin. (1)  lit. a)  din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 reprezintă un drept de natură salarială (fiind un venit asimilat salariului), aceasta dobândeşte regimul juridic al salariului care, în cazul magistraţilor, are drept componentă principală indemnizaţia de încadrare brută lunară.

Astfel cum se poate observa, în contextul normei analizate, indemnizaţia de încadrare brută lunară reprezintă criteriul legal pentru aplicarea procentului de 2% în vederea cuantificării diurnei ce se acordă celor delegaţi sau detaşaţi, după caz.

Or, potrivit art. 106 alin. (2) din Codul muncii: „(2) Drepturile salariale se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat, raportat la drepturile stabilite pentru programul normal de lucru.”

Aceasta, întrucât art. 111 din Codul muncii prevede că „timpul de muncă reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare”, iar, pe de altă parte, art. 133 din acelaşi cod stabileşte fără echivoc că „perioada de repaus reprezintă orice perioadă care nu este timp de muncă.”

Aşa fiind, nu poate fi identificată nicio raţiune pentru care acest drept de natură salarială (diurna) ar putea fi acordat pentru zilele nelucrătoare, constând în zilele de repaus săptămânal, zile de sărbători legale, concediu legal de odihnă, concediu pentru creşterea copilului etc., care au un alt regim juridic şi presupun finalităţi diferite, întrucât excedează intenţia explicită a legiuitorului din cuprinsul art. 106 alin. (2) din Codul muncii, în sensul că pentru acordarea drepturilor salariale (deci, implicit, şi a celor de natură salarială) trebuie avut în vedere timpul efectiv lucrat, raportat la drepturile stabilite de lege pentru programul normal de lucru.

Rapid actualizată, platforma Indaco Lege5 este instrumentul ideal pentru urmărirea modificărilor legislative, consultarea doctrinei sau informații despre companii.