Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
- Dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 111 alin. (2) lit. a) coroborat cu art. 1172 din Legea societăților nr. 31/1990, dreptul adunării generale ordinare a acționarilor unei societăți pe acțiuni de a aproba situațiile financiare anuale și de a distribui profitul sub formă de dividende include și partea din profitul net al societății asupra căreia patronatul a convenit cu sindicatul reprezentativ, prin contractul colectiv de muncă, a fi împărțită salariaților proporțional cu salariul de bază;
- În caz afirmativ, dacă hotărârea adunării generale a acționarilor de distribuire a profitului are ca efect juridic nașterea dreptului la acțiune al salariaților în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau în termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din același act normativ.
Procesul în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menționată
– Reclamantul persoană fizică a solicitat, în contradictoriu cu angajatorul pârât, obligarea acestuia din urmă la plata drepturilor bănești reprezentând cota-parte de 10% din profitul net al societății pe anul 2015, proporțional cu salariul său de bază, precum și a primei de vacanță pentru anul 2015, cu dobânda legală la data plății.
– Prin Sentința din 10 octombrie 2018, Tribunalul Ialomița a respins excepțiile prematurității și prescripției dreptului material la acțiune, ca fiind neîntemeiate, a admis cererea formulată de reclamant și a obligat pârâta să îi achite acestuia drepturile bănești constând în cota-parte de 10% din profitul net pentru anul 2015, conform art. 71 alin. (2) lit. a) din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017, sumă actualizată cu dobânda legală la data plății. Prin aceeași hotărâre s-a luat act că reclamantul a renunțat la judecarea capătului de cerere privind plata primei de vacanță.
- Prima instanță a considerat că nu are nicio relevanță juridică data plății efective, ceea ce contează fiind momentul nașterii dreptului subiectiv al salariatului la beneficiul unei părți din profitul net. Deși prin Hotărârea adunării generale ordinare a acționarilor societății pârâte nr. xxxx/24.10.2017 s-a aprobat repartizarea profitului net pe anul 2015, dreptul în discuție nu a fost achitat voluntar.
- Cât privește apărarea pârâtei, în sensul că în contractul colectiv de muncă nu se prevede un termen la care se va efectua repartizarea profitului, instanța de fond a reținut incidența dispozițiilor art. 1.397 alin. (1) din Codul civil, astfel că obligația devine scadentă la data încheierii anului fiscal, care, potrivit art. 16 din Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare Codul fiscal), este sfârșitul anului calendaristic.
– Împotriva acestei hotărâri a formulat apel societatea pârâtă, care a solicitat schimbarea Sentinței civile din 10 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Ialomița, în sensul admiterii excepției prematurității, excepției prescripției dreptului la acțiune și a excepției inadmisibilității, iar pe fond, respingerea cererii reclamantului de obligare la plata cotei-părți din profitul net pentru anul 2015, care se distribuie salariaților proporțional cu salariul de bază, conform art. 71 alin. (2) lit. a) din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017.
- Apelanta-pârâtă a susținut că acțiunea se prescrie în termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, termen care a început să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, adică de la data de 18 mai 2016, când a fost aprobat bilanțul contabil pentru anul 2015, ceea ce face ca acțiunea să fie prescrisă.
– La termenul de judecată din 12 iunie 2019, curtea de apel a pus în discuția părților utilizarea mecanismului de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul de a se solicita instanței supreme pronunțarea unei hotărâri prealabile asupra problemei de drept vizând stabilirea naturii juridice a dreptului salariatului la o cotă-parte din profitul net al societății angajatoare, proporțional cu salariul său de bază, drept convenit prin contractul colectiv de muncă, prin raportare la dreptul adunării generale a acționarilor de a distribui dividende acționarilor din profit după aprobarea situațiilor financiare ale firmei. Natura juridică a dreptului material determină implicit data nașterii dreptului salariatului la acțiunea în realizare, precum și termenul de prescripție incident.
Înalta Curte de Casație și Justiție
ÎCCJ a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel București, arătând că problema de drept identificată de titularul sesizării în conținutul primei întrebări nu se circumscrie noțiunii de chestiune de drept care să determine probleme de interpretare a unor texte de lege imperfecte, lacunare ori contradictorii.
Reţinem, aici, unele din argumentele ÎCCJ.
– Art. 111 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 31/1990, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 163/2018, aplicabilă în perioada de referință, prevede că, „În afară de dezbaterea altor probleme înscrise la ordinea de zi, adunarea generală este obligată: a) să discute, să aprobe sau să modifice situațiile financiare anuale, pe baza rapoartelor prezentate de consiliul de administrație, respectiv de directorat și de consiliul de supraveghere, de cenzori sau, după caz, de auditorul financiar, și să fixeze dividendul”, iar art. 1172 alin. (1) din același act normativ stipulează că „Situațiile financiare anuale, raportul anual al consiliului de administrație, respectiv raportul directoratului și cel al consiliului de supraveghere, precum și propunerea cu privire la distribuirea de dividende și situația privind dividendele distribuite parțial în cursul anului fiscal se pun la dispoziția acționarilor la sediul societății, de la data convocării adunării generale (…)”.
– Însă, pentru a demonstra necesitatea interpretării dispozițiilor art. 111 alin. (2) lit. a) coroborat cu art. 1172 din Legea nr. 31/1990, autorul sesizării nu are în vedere, în realitate, vreo dificultate decurgând din complexitatea, neclaritatea sau dualitatea textelor de lege mai sus redate, care reglementează distribuirea dividendelor către acționarii societății, ci dificultatea stabilirii naturii juridice a dreptului salariatului la o cotă-parte din profitul net al societății angajatoare, corespunzătoare salariului său de bază, drept convenit prin contractul colectiv de muncă.
– Verificarea premiselor sesizării, determinate de circumstanțele litigiului și expuse în sinteză, în raport cu modalitatea de formulare a întrebării, relevă faptul că instanța de trimitere nu pune în discuție, de fapt, interpretarea punctuală a normelor de drept indicate în conținutul primei întrebări [art. 111 alin. (2) lit. a) și art. 1172 din Legea nr. 31/1990], ci solicită instanței supreme o confirmare (validare) a opiniei formulate cu privire la natura juridică a creanței pretinse de salariat, pentru ca apoi chestiunea datei nașterii dreptului la acțiune și a termenului de prescripție a acestuia să decurgă automat din această calificare.
– Or, operațiunea de calificare juridică a creanței și de identificare a normelor de drept care o susțin rămâne atributul exclusiv al instanței de judecată și nu poate fi transferată completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, pentru că aceasta ar echivala cu însăși soluționarea litigiului.
– Sesizarea este inadmisibilă și din perspectiva faptului că instanța de trimitere nu a identificat o problemă de drept aptă să nască controverse și care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme.
– Justificându-și punctul de vedere exprimat prin încheierea de sesizare, instanța a ignorat, în analiza sa, dispozițiile Codului fiscal [Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare în perioada de referință în cauză, capitolul III „Venituri din salarii”, art. 55 alin. (2) lit. j), potrivit căruia „Regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică și următoarelor tipuri de venituri, considerate asimilate salariilor: (…) j) indemnizația administratorilor, precum și suma din profitul net cuvenite administratorilor societăților comerciale potrivit actului constitutiv sau stabilite de adunarea generală a acționarilor;”, respectiv Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2016, capitolul III „Venituri din salarii și asimilate salariilor”, art. 76 alin. (2) lit. e), conform căruia „Regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică și următoarelor tipuri de venituri, considerate asimilate salariilor: (…) e) sume reprezentând participarea salariaților la profit, potrivit legii;”], prin care legiuitorul a reglementat veniturile de acest tip ca fiind considerate asimilate salariilor, ceea ce face ca acestea să reprezinte, din punct de vedere contabil, cheltuieli ale societății.
– Or, în contextul existenței acestor reglementări și având în vedere faptul că dispozițiile art. 111 alin. (2) lit. a) coroborat cu art. 1172 din Legea nr. 31/1990 nu prezintă, nici măcar din perspectiva autorului sesizării, vreo dificultate de interpretare, dilema instanței de trimitere privind posibilitatea de a asimila sumele reprezentând participarea salariaților la profit dividendelor care se distribuie acționarilor societății nu poate constitui o veritabilă chestiune de drept, potențial generatoare de practică neunitară și în mod real necesară soluționării cauzei, care să reclame intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție pe calea mecanismului preventiv al hotărârii prealabile, rezolvarea chestiunii presupunând aplicarea coroborată a textelor de lege menționate anterior.
– Cât privește cea de-a doua întrebare din conținutul sesizării, și anume dacă hotărârea adunării generale a acționarilor de distribuire a profitului are ca efect juridic nașterea dreptului la acțiune al salariaților în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii sau în termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din același act normativ, se constată că aceasta se găsește într-un raport de accesorialitate față de prima întrebare.
– Astfel, autorul sesizării solicită un răspuns la această chestiune numai în măsura în care s-ar fi dat un răspuns afirmativ primei întrebări și s-ar fi statuat că dreptul bănesc solicitat de salariat, reprezentând cota-parte din profitul net al societății pe anul 2015, cuvenită proporțional cu salariul său de bază, are natura unui drept extrasalarial, asimilat dividendelor care se distribuie acționarilor societății prin hotărârea adunării generale ordinare a acționarilor.
– Examenul jurisprudențial relevă, într-adevăr, o practică neunitară a instanțelor judecătorești în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune privind cota-parte din profitul societății cuvenită salariatului, potrivit contractului colectiv de muncă, proporțional cu salariul de bază, însă, așa cum rezultă cu evidență din jurisprudența atașată, aceasta nu a fost generată de chestiunea avută în vedere de instanța de trimitere, respectiv modul de realizare a dreptului salariaților care, extrasalarial fiind, asimilat dividendelor, ar fi supus prescripției de 6 luni, conform dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.
Decizia nr. 23/2020 a ÎCCJ, pronunțată în ședință publică din 2 martie 2020 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 543 din 24 iunie 2020
