O fostă angajată înaintează acţiune în justiţie, în urma faptului că i-a fost desfăcut contractul de muncă, din motive pe care reclamanta le consideră discriminatorii. Problema repunerii în drepturi se complică, aparent, pe considerente de lege aplicabilă, întrucât fosta angajată a a făcut o plângere şi la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, reclamând discriminarea la care a fost supusă prin concedierea dispusă.
– Reclamanta A a chemat în judecată pe pârâta B, solicitând instanței să dispună anularea Deciziei de concediere și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat, reactualizate până la data reintegrării efective.
Reclamanta a învederat că motivul invocat de pârâtă, cel al reducerii numărului de personal, nu este unul real, iar adevăratul motiv al concedierii a fost legat de calitatea acesteia de reclamantă într-un dosar având ca obiect plata sporului de vechime, concluzionând că desființarea postului ocupat nu a avut o cauză reală și serioasă, ci a fost întemeiată pe motive discriminatorii legate de persoana salariatului, în condițiile în care societatea pârâtă a efectuat angajări și a înființat posturi pe care nu le-a propus celor concediați.
– Tribunalul Constanța a admis acțiunea, a anulat Decizia de concediere emisă de pârâtă, a dispus reintegrarea reclamantei în postul anterior ocupat și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale și a celorlalte drepturi cuvenite de la data concedierii și până la efectiva reintegrare, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
– Curtea de Apel Constanța a admis apelul formulat de pârâta B și a schimbat, în tot, sentința apelată în sensul că a respins cererea ca nefondată. S-a reținut, în esență, că decizia de concediere a reclamantei a fost efectivă, având o cauză reală și serioasă, fiind impusă de reorganizarea internă a activității, respectiv centralizarea activității și comasarea de responsabilități.
– Reclamanta a formulat, în paralel cu contestația împotriva deciziei de concediere, o petiție la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, reclamând discriminarea la care a fost supusă prin concedierea dispusă (aceeași măsură contestată în fața instanței specializate în materia conflictelor de muncă).
– Prin Hotărârea pronunţată, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a stabilit că desființarea posturilor angajaților care au fost inițiatorii unor procese împotriva societății reclamate reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 7 lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, aplicând o amendă de 10.000 lei pentru B.
– Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a fost contestată de către B, acțiunea fiind respinsă în contencios administrativ de Curtea de Apel București.
– În soluționarea recursului, instanța supremă a reținut că nu prezintă relevanță faptul că angajatorul nu avea obligația de a propune salariaților locuri de muncă vacante, întrucât ceea ce s-a analizat de către intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a fost cauza disponibilizării petenților din punctul de vedere al criteriilor discriminării și ale elementelor constitutive ale contravenției prevăzute de art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, care permite efectuarea unei astfel de analize în cazul încetării raporturilor de muncă.
Desființarea unor posturi și menținerea altor posturi reprezintă o diferențiere, întrucât se bazează pe comparația dintre persoane aflate în situații comparabile, potrivit prevederilor art. 1 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000.
Criteriul diferențierii a constat în calitatea intimaților de reclamanți în cadrul conflictelor de muncă declanșate împotriva angajatorului, iar prin concedierea acestor salariați a fost adusă atingere dreptului la muncă, drept garantat de prevederile art. 44 din Constituția României.
S-a mai arătat că prima instanță nu s-a rezumat în a prelua, în mod subiectiv, doar apărările formulate de pârât și de către intervenienți, ci a realizat o corectă interpretare a probelor administrate în cauză, iar faptul că procesele colective au fost câștigate, în final, de către societatea recurentă nu prezintă relevanță, întrucât aspectele avute în vedere au constat în analiza existenței unei cauze discriminatorii ce a stat la baza concedierii celor trei salariați intimați, identificate ca fiind calitatea acestora de inițiatori ai conflictelor de muncă, și nu în pierderea sau câștigarea respectivelor procese.
În litigiul în care s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B, ca, în temeiul art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, să se dispună obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri egale cu toate drepturile salariale, indexate și majorate ca urmare a concedierii sale și până la încetarea discriminării, actualizate cu rata inflației și dobânda legală și restabilirea situației anterioare, prin anularea acestei decizii și reintegrarea în muncă, precum și plata cheltuielilor de judecată.
– În motivare, reclamanta a arătat că nu există identitate de cauză între acțiunea ce a avut ca obiect constatarea nelegalității deciziei de concediere și cea întemeiată pe dispozițiile art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, iar desființarea posturilor de către pârâta B a reprezentat o discriminare, vizând persoanele inițiatoare ale unor ample procese contra societății angajatoare, așa cum a reținut și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării prin Hotărârea pronunţată.
– Tribunalul Constanța a admis acțiunea formulată, a anulat Decizia de concediere emisă de pârâtă, a dispus reintegrarea reclamantei în postul anterior ocupat și a obligat pârâta la plata către reclamantă a drepturilor salariale și a celorlalte drepturi cuvenite, de la data concedierii și până la efectiva reintegrare, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală la data plății efective.
– Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta B, susținând că soluția pronunțată de prima instanță încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile pronunțate de Curtea de Apel Constanța, prin care s-a stabilit că decizia de concediere este legală.
– În cadrul soluționării apelului, Curtea de Apel Constanța a pus în discuția părților sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu dezlegarea problemei de drept ce face obiectul sesizării.
– Instanța de sesizare a arătat că paralelismul celor două hotărâri judecătorești impune lămurirea modului de interpretare și aplicare a art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000.
– Astfel, pe de-o parte, instanța specializată în materia conflictelor de muncă a statuat că decizia de concediere emisă a avut o cauză reală și serioasă, determinată de desființarea efectivă a locului de muncă, și nu din motive care să aibă legătură cu persoana reclamantei, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 65 din Codul muncii.
– Pe de altă parte, instanța de contencios administrativ a reținut că măsura reorganizării nu a fost reală și transparentă, ci a avut la bază un criteriu discriminatoriu, constând în înlăturarea unor angajați, inițiatori ai unor procese împotriva societății angajatoare. Pronunțarea unei hotărâri, în sensul legalității măsurii de concediere, nu reprezintă un impediment pentru constatarea săvârșirii contravenției prevăzute de art. 7 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000.
– Curtea de Apel Constanța a considerat că este imposibil de conciliat două hotărâri judecătorești cu privire la împrejurări care se exclud reciproc.
Instanța de sesizare a apreciat ca fiind admisibilă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:
“Dacă prevederile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 trebuie interpretate în sensul că permit instanței de drept comun, sesizate de o persoană cu privire la care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că a fost supusă unei discriminări prin concediere, să dispună restabilirea situației anterioare discriminării în sensul reintegrării în funcția deținută anterior concedierii și anularea deciziei de concediere, chiar și atunci când această decizie a fost contestată anterior, potrivit procedurii speciale prevăzute de Codul muncii, iar contestația a fost respinsă ca urmare a constatării existenței unei cauze reale și serioase a concedierii sau, într-o astfel de situație, este posibilă numai acordarea unor despăgubiri”.
Considerentele pentru care ÎCCJ a respins, ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța
În legătură cu chestiunea de drept analizată, ÎCCJ constată că a existat o jurisprudență neunitară, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, sub aspectul stabilirii instanței competente să soluționeze acțiunile pentru repararea prejudiciilor pretinse de persoanele care se consideră discriminate, formulate în temeiul acestor prevederi legale.
Divergența de jurisprudență a fost rezolvată pe calea recursului în interesul legii.
– În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a pronunțat Decizia nr. 10/2016, prin care a stabilit, cu efect obligatoriu de la data publicării sale în Monitorul Oficial, că “în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, instanța competentă să soluționeze cererile pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanțe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii și valoarea acestuia, cu excepția cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale și în care protecția drepturilor subiective se realizează în fața unor jurisdicții speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanțe, potrivit dispozițiilor legale speciale“.
– Potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia unificării jurisprudenței, pe calea pronunțării unui recurs în interesul legii, sunt acte jurisdicționale cu forță obligatorie, atât în ceea ce privește considerentele, cât și dispozitivul, însă această caracteristică se circumscrie doar considerentelor decisive, care fundamentează și explică soluția adoptată în limitele atribuțiilor recunoscute prin legea fundamentală Înaltei Curți de Casație și Justiție.
47. Prin Decizia nr. 10/2016, pronunțată de instanța supremă – Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a lămurit problema interpretării și aplicării acelorași prevederi legale care fac obiectul prezentei sesizări, sub aspectul determinării instanței competente material să soluționeze cererile pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare.
– Făcând trimitere la Decizia nr. 10/2016, Curtea a arătat că “rolul reglementării cuprinse în art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 a fost acela de a asigura întotdeauna existența unei căi în justiție pentru reclamarea cazurilor de discriminare. Dacă o astfel de cale există deja la nivelul legii speciale care reglementează relațiile sociale aparținând altor ramuri ori domenii ale dreptului în contextul cărora s-a manifestat comportamentul discriminatoriu, legea specială se va aplica cu întâietate, sub toate aspectele, atât în ceea ce privește condițiile de fond și de formă cărora le va fi supusă acțiunea, cât și în ceea ce privește instanța competentă”.
– Prin considerentul reținut în paragraful 29 se arată că “formularea unei cereri de chemare în judecată «potrivit dreptului comun» de către persoana care se consideră discriminată, semnifică – în termenii art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 – posibilitatea de a sesiza instanța judecătorească în mod direct și necondiționat de parcurgerea prealabilă a unor proceduri, de sesizarea altor organisme (spre exemplu, de sesizarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării) ori de respectarea unor termene speciale [altele decât cele din dreptul comun, după cum se arată prin alin. (2) al art. 27 din același act normativ, cu trimitere la termenul general de prescripție de 3 ani]“.
– În privința chestiunii de drept evidențiate în cuprinsul întrebării, referitoare la posibilitatea instanței de drept comun de a restabili situația anterioară discriminării, prin anularea deciziei de concediere și reintegrarea în funcția deținută anterior concedierii, relevant este paragraful 31, prin care s-a reținut că “Ori de câte ori (…) actul sau faptul discriminatoriu a cărui sancționare se urmărește intră în sfera ori a fost săvârșit în raporturile juridice care aparțin altor domenii/ramuri ale dreptului – dreptului muncii și asigurărilor sociale ori dreptului administrativ, dreptului concurenței etc. – și în care protecția drepturilor subiective se realizează în condițiile unor legi speciale, în fața unor jurisdicții speciale, angajarea răspunderii civile (lato sensu) pentru actele/faptele acuzate drept discriminatorii va avea loc, în virtutea principiului de drept specialia generalibus derogant, chiar pe calea respectivelor legi speciale, așadar în condițiile acestora și în fața jurisdicțiilor speciale, aceasta însemnând inclusiv în fața unor instanțe cu competență materială specială, derogatorie de la dreptul comun“.
– Față de motivarea deja făcută de ÎCCJ anterior, rezultă că problema de drept din cuprinsul întrebării prealabile a fost tratată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 10/2016, pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii.
Decizia nr. 21/2019 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Constanța – Secția I civilă în vederea dezlegării unei chestiuni de drept – în vigoare de la 7 octombrie 2019, data publicării în Monitorul Oficial nr. 812/2019.
Ai nevoie de Decizia nr. 21/2019? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!
