De dată relativ recentă în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 807/2.09.2020 a fost publicată Decizia CCR nr. 264/04.06.2020 și menţionăm faptul că, potrivit art.147 alin.4 din Constituţie, de la data publicării (în cazul de față de la data de 02.09.2020) decizia CCR este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.
Menționăm faptul că, prin decizia mai sus-amintită, CCR, cu unanimitate de voturi, a respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 707 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Care este conținutul textului legal menționat de CCR în Decizia nr. 264/04.06.2020?
Art. 707 alin. (1) din Codul de procedură civilă:Prescripția nu operează de plin drept, ci numai la cererea persoanei interesate.
Cum și-a motivat autorul – în esență – excepţia de neconstituţionalitate?
În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) în componenta de calitate a legii, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare.
În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a arătat că textul criticat previne constatarea din oficiu a prescripției extinctive, astfel că, deși afectată exigibilitatea creanței, aceasta nu va fi constatată ca atare, chiar în condițiile în care precondiția executării silite a unei creanțe este caracterul său cert, lichid și exigibil.
Astfel, justițiabilul este pus în fața unor prevederi legale de natură să îi provoace confuzie în raport cu orice așteptare rezonabilă de previzibilitate a legii.
S-a mai susținut că, în cazul executărilor silite ieșite din termenul de prescripție, este încălcat principiul egalității armelor, reglementat prin art. 21 alin. (3) din Constituție, având în vedere sarcina excesivă care incumbă în privința debitorului, sub aspectul taxelor judiciare de timbru, a cheltuielilor de judecată, pe care le recuperează abia la finalul procesului, posibil printr-o procedură de executare silită pe care trebuie la rândul său să o declanșeze, sau a eventualelor cauțiuni pe care trebuie să le plătească dacă solicită suspendarea executării silite.
În schimb, creditorul, din punct de vedere logistic și financiar, este foarte ușor să obțină încuviințarea executării silite și să pornească procedura execuțională.
S-a arătat că, în forma sa actuală, textul criticat nu îl împiedică pe creditor să ceară și să obțină executarea silită chiar după intervenirea prescripției, ci permite acestuia, ca ori de câte ori consideră de cuviință, să-l oblige pe debitor să reia procedurile de contestație de la început, de fiecare dată și în orice moment pe care îl consideră oportun, de exemplu când ia act de faptul că debitorul se află în imposibilitatea temporară de a depune contestația la executare în termen.
Textul criticat creează premisele cererii de executare silită a unei creanțe ieșite din termen, bazată pe exercitarea ineficientă a apărării din partea debitorului.
Se ajunge la o practică a creditorilor în sensul de a cere executarea silită a unor astfel de creanțe, sumele încasate de la debitorii care nu au opus prescripția fiind mai mari decât cele plătite de creditori ca urmare a suportării cheltuielilor de judecată în ipoteza debitorilor care au opus excepția prescripției.
În cazul eliminării textului criticat, s-ar recunoaște posibilitatea judecătorului de a cenzura din oficiu titlurile executorii ieșite în mod vădit din termenul de prescripție.
Acest lucru ar asigura un nivel preliminar rezonabil de apărare a debitorului împotriva eventualelor abuzuri, ar permite atingerea scopului urmărit de prescripția extinctivă, și anume responsabilizarea creditorului față de propria creanță, și ar degreva instanțele de o formalitate inutilă.
Cum a motivat CCR -în esență- decizia sa?
Examinând excepția de neconstituționalitate, CCR a reținut că, din punctul de vedere al efectelor sale, prescripția extinctivă are natura juridică a unei sancțiuni civile, creditorul neglijent pierzându-și o parte dintre mijloacele juridice de ocrotire a dreptului său subiectiv nevalorificat în termenul prevăzut de lege.
Prescripția extinctivă stinge dreptul material la acțiune neexercitat în termenul stabilit de lege, dar prescripția nu operează de drept (ipso iure), ci numai dacă este invocată.
Această soluție legislativă a fost introdusă în noul Cod de procedură civilă prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365/30.05.2012, fiind concordantă cu cea prevăzută de art. 2.506 din noul Cod civil, potrivit căruia „prescripția nu operează de plin drept”.
Conform textului criticat, normele care reglementează prescripția dreptului de a obține executarea silită sunt de ordine privată, și nu de ordine publică. În consecință, potrivit noii concepții, instanța de executare nu va putea invoca din oficiu, în cadrul contestațiilor la executare cu care a fost învestită, excepția prescripției dreptului de a obține executarea silită.
Prin Decizia nr. 1/17.02.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283/17.04.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că sub reglementarea Decretului nr. 167/1958, republicat – în vigoare până la 01.10.2011, prescripția extinctivă a fost concepută ca o instituție de ordine publică, guvernată de norme imperative, dispozițiile art. 1 alin. (2) din decret, potrivit cărora orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă, și cele ale art. 18, care instituiau obligația instanțelor de judecată și a organelor arbitrale ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris, constituind cele mai pregnante caracteristici în acest sens.
Reglementarea prin norme imperative a prescripției extinctive, dar și conținutul normativ al art. 18 din decret au determinat recunoașterea și consacrarea caracterului absolut al excepției procesuale de fond, peremptorii, a prescripției extinctive, ce putea fi ridicată din oficiu de instanță/organul arbitral, în orice fază procesuală, dar, în aceleași condiții, și de partea interesată.
Într-o viziune diametral opusă, legiuitorul actual a reglementat prescripția extinctivă ca instituție de ordine privată care nu mai operează de plin drept, ceea ce produce consecințele asupra duratei termenelor de prescripție, care nu mai sunt imperative, ci, în anumite marje, pot rămâne la disponibilitatea părților, recunoașterii posibilității renunțării la prescripție, ori a încheierii de convenții prin care să se modifice cursul prescripției, prin fixarea începutului acesteia, ori a cauzelor legale de suspendare sau întrerupere, a sferei persoanelor care se pot prevala de faptul împlinirii acesteia, a condițiilor și limitelor procedurale în care excepția prescripției ar putea fi invocată etc.
Indiscutabil, caracterul relativ al excepției prescripției extinctive, ca excepție de fond, peremptorie, rezultă din conținutul art. 2.512 și al art. 2.513 din Codul civil, care prevăd că prescripția nu poate fi aplicată din oficiu de organul de jurisdicție competent, ea putând fi opusă, numai în primă instanță sau, cel mai târziu, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, sau de persoanele menționate la art. 2.514 din Codul civil.
CCR a reținut că cele de mai sus demonstrează faptul că textul criticat este clar, precis și previzibil, stabilind expressis verbis și fără dubiu că prescripția operează numai la cererea persoanei interesate.
Justițiabilul nu este pus într-o situație confuză prin faptul că se încuviințează executarea silită a unui titlu executoriu ce vizează o creanță față de care se ridică problema prescripției dreptului de a obține executarea silită.
Stabilirea intervenirii prescripției dreptului antereferit se realizează pe cale contencioasă, iar debitorul este cel care va alege dacă invocă sau nu intervenirea acesteia.
Prin urmare, dacă creditorul va începe procedura executării silite în condițiile date, va fi pus în situația în care, prin intervenirea prescripției, să se admită contestația la executare, să fie desființate actele de executare și să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată. În consecință, cel care se expune sancțiunii stingerii dreptului material la acțiune neexercitat în termenul stabilit de lege este creditorul, și nu debitorul, acesta fiind în poziția de a invoca o excepție care paralizează acțiunea creditorului.
Totodată, nu este încălcat nici dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare pentru persoana interesată, care are posibilitatea de a invoca ea însăși prescripția atât pe cale de excepție în cadrul contestației la executare formulate, cât și separat prin formularea unei acțiuni în constatarea prescripției dreptului de a obține executarea silită, în condițiile art. 35 din Codul de procedură civilă.
Faptul că legiuitorul a regândit instituția prescripției, ea nemaifiind de ordine publică, ci una de ordine privată, nu produce nicio încălcare a garanțiilor asociate dreptului la un proces echitabil, inclusiv a dreptului la apărare, întrucât ține de propria opțiune a debitorului să invoce excepția prescripției dreptului de a obține executarea silită, respectiv să aleagă să execute sau nu creanța chiar în condițiile date.
Este adevărat că în vederea invocării prescripției persoana trebuie să fie una diligentă, însă, tot atât de adevărat este și faptul că ea este și rămâne debitor al unei creanțe, iar prescripția este un beneficiu pe care legiuitorul l-a reglementat în favoarea sa pentru a paraliza dreptul creditorului de a obține executarea silită și puterea executorie a titlului executoriu, astfel că puterea de constrângere a statului nu mai poate fi folosită pentru a pune în executare titlul executoriu.
Prin urmare, dreptul la apărare al debitorului este unul deplin, nefiind în niciun fel afectat de faptul că el însuși trebuie să invoce prescripția, și nu instanța judecătorească din oficiu.
Rapid actualizată, platforma legislativă Indaco Lege5 este instrumentul ideal pentru urmărirea modificărilor legislative, mai ales în contexul decretării stării de urgență pe teritoriul României