Mandatul este definit – în forma actuală a Codului civil - drept contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant. Să amintim formularea anterioară, potrivit căreia mandatul este un contract în puterea căruia o persoană se obligă, fără plată, de a face ceva pe seama unei alte persoane de la care a primit însărcinarea.

Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. Cu toate acestea, mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros. Dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remuneraţia mandatarului nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate. Dreptul la acţiunea pentru stabilirea cuantumului remuneraţiei se prescrie odată cu dreptul la acţiunea pentru plata acesteia.

Mandatul este cu sau fără reprezentare. Dacă din împrejurări nu rezultă altfel, mandatarul îl reprezintă pe mandant la încheierea actelor pentru care a fost împuternicit. Împuternicirea pentru reprezentare sau, dacă este cazul, înscrisul care o constată este procura, în acest caz fiind aplicabile dispoziţiile din Cod referitoare la contracte.

Mandatul cu reprezentare. Contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă, autentică ori sub semnătură privată, sau verbală. Acceptarea mandatului poate rezulta şi din executarea sa de către mandatar. Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea aplicabilă actului însuşi. Prevederea nu se aplică atunci când forma este necesară doar pentru opozabilitatea actului faţă de terţi, dacă prin lege nu se prevede altfel.

În absenţa unui refuz neîntârziat, mandatul se consideră acceptat dacă priveşte actele a căror încheiere intră în exercitarea profesiei mandatarului ori pentru care acesta şi-a oferit serviciile fie în mod public, fie direct mandantului.

Durata mandatului este de 3 ani de la încheierea lui, dacă părţile nu au prevăzut un termen.

În ce priveşte întinderea mandatului, printr-un mandat general mandatarul este autorizat să efectueze numai acte de conservare şi de administrare. Pentru a încheia acte de înstrăinare sau grevare, tranzacţii ori compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii sau bilete la ordin ori pentru a intenta acţiuni în justiţie, precum şi pentru a încheia orice alte acte de dispoziţie, mandatarul trebuie să fie împuternicit în mod expres.

Obligaţiile mandatarului. Potrivit art. 2017 Cod civil, ca regulă, mandatarul nu poate să depăşească limitele stabilite prin mandat.  

Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ţinut să execute mandatul cu diligenţa unui bun proprietar. Dacă însă mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl îndeplinească cu diligenţa pe care o manifestă în propriile afaceri.

Orice mandatar este ţinut să dea socoteală despre gestiunea sa şi să remită mandantului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului. În perioada în care bunurile primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori în numele lui se află în deţinerea mandatarului, acesta este obligat să le conserve.

Răspunderea pentru obligaţiile terţilor. În lipsa unei convenţii contrare, mandatarul care şi-a îndeplinit mandatul nu răspunde faţă de mandant cu privire la executarea obligaţiilor asumate de persoanele cu care a contractat, cu excepţia cazului în care insolvabilitatea lor i-a fost sau ar fi trebuit să îi fi fost cunoscută la data încheierii contractului cu acele persoane.

Substituirea făcută de mandatar. Mandatarul este ţinut să îndeplinească personal mandatul, cu excepţia cazului în care mandantul l-a autorizat în mod expres să îşi substituie o altă persoană în executarea în tot sau în parte a mandatului. Chiar în absenţa unei autorizări exprese, mandatarul îşi poate substitui un terţ în situaţiile expres prevăzute în Codul civil, cu obligaţia de a îl înştiinţa de îndată pe mandant cu privire la substituire. Dacă, însă, substituirea nu a fost autorizată de mandant, mandatarul răspunde pentru actele persoanei pe care şi-a substituit-o ca şi cum le-ar fi îndeplinit el însuşi. Dacă substituirea a fost autorizată, mandatarul nu răspunde decât pentru diligenţa cu care a ales persoana care l-a substituit şi i-a dat instrucţiunile privind executarea mandatului. În toate cazurile, mandantul are acţiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o.

Obligaţiile mandantului. În lipsa unei convenţii contrare, mandantul este obligat:

- să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare executării mandatului ;

- să restituie mandatarului cheltuielile rezonabile avansate de acesta din urmă pentru executarea mandatului, împreună cu dobânzile legale aferente, calculate de la data efectuării cheltuielilor.

- să repare prejudiciul suferit de către mandatar în executarea mandatului, dacă acest prejudiciu nu provine din culpa mandatarului.

-  să plătească mandatarului remuneraţia, dacă mandatul este cu titlu oneros, chiar şi în cazul în care, fără culpa mandatarului, mandatul nu a putut fi executat.

Încetarea mandatului. Pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul încetează prin oricare dintre următoarele moduri: revocarea sa de către mandant; renunţarea mandatarului; moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului.

Mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau tacit, indiferent de forma în care contractul de mandat a fost încheiat şi chiar dacă a fost declarat irevocabil.

De asemenea, împuternicirea dată unui nou mandatar pentru aceeaşi afacere revocă mandatul iniţial.

Efectele revocării. Mandantul care revocă mandatul rămâne ţinut să îşi execute obligaţiile faţă de mandatar. El este, de asemenea, obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar din cauza revocării nejustificate ori intempestive. Atunci când părţile au declarat mandatul irevocabil, revocarea se consideră a fi nejustificată dacă nu este determinată de culpa mandatarului sau de un caz fortuit ori de forţă majoră.

Renunţarea mandatarului. Mandatarul poate renunţa oricând la mandat, notificând mandantului renunţarea sa. Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate pretinde remuneraţia pentru actele pe care le-a încheiat pe seama mandantului până la data renunţării. Mandatarul este obligat să îl despăgubească pe mandant pentru prejudiciile suferite prin efectul renunţării, cu excepţia cazului când continuarea executării mandatului i-ar fi cauzat mandatarului însuşi o pagubă însemnată, care nu putea fi prevăzută la data acceptării mandatului.

Moartea, incapacitatea sau falimentul uneia dintre părţi. Potrivit art. 2.035 alin.(1), în caz de deces, incapacitate sau faliment al uneia dintre părţi, moştenitorii ori reprezentanţii acesteia au obligaţia de a informa de îndată cealaltă parte.  În cazul acesta, mandatarul sau moştenitorii ori reprezentanţii săi sunt obligaţi să continue executarea mandatului dacă întârzierea acesteia riscă să pună în pericol interesele mandantului ori ale moştenitorilor săi.

Necunoaşterea cauzei de încetare a mandatului.Tot ceea ce mandatarul a făcut, în numele mandantului, înainte de a cunoaşte sau de a fi putut cunoaşte cauza de încetare a mandatului este socotit ca valabil făcut în executarea acestuia.

■ Jurisprudenţă

Speţa pe care o prezentăm este interesantă prin referirea la reglementările din cele două forme al Codului civil.

Sesizarea Curţii, pe textul din Codul civil vechi. Printr-o decizie din 2010, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 1539 şi art. 1541 din Codul civil, excepţie ridicată într-o cauză având ca obiect recursul formulat împotriva încheierii de şedinţă pronunţate de Tribunalul Călăraşi. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia a susţinut că articolele criticate din Codul civil sunt de natură a limita caracterul exclusiv şi absolut al exercitării dreptului de proprietate, atenuându-l prin formularea unei sintagme generale, şi anume "atâta timp cât este însărcinat". În acest context, consideră că art. 1539 şi art. 1541 din Codul civil sunt neconstituţionale în măsura în care se solicită mandatarului să remită şi ceea ce nu s-ar fi cuvenit mandantului, fiind o prevedere discriminatorie în raport cu alte contracte similare, prin care o persoană este împuternicită de o altă persoană să efectueze alte demersuri în numele şi pentru aceasta.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 1539 şi art. 1541 din Codul civil, care au următorul conţinut:

Art. 1539: "Mandatarul este îndatorat a executa mandatul atât timp cât este însărcinat şi este răspunzător de daune-interese ce ar putea deriva din cauza neîndeplinirii lui.

Este asemenea îndatorat a termina afacerea începută la moartea mandantului, dacă din întârziere ar putea urma pericol.";

Art. 1541: "Mandatarul este dator, oricând i se va cere, a da seama mandantului de lucrările sale şi de a-i remite tot aceea ce ar fi primit în puterea mandatului, chiar când ceea ce ar fi primit nu s-ar fi cuvenit mandantului."

Trimiterea la noul Cod civil. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, la data de 1 octombrie 2011, a intrat în vigoare noul Cod civil, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011. Curtea observă că soluţia legislativă cuprinsă în art. 1539 alin. 1 din vechiul Cod civil se regăseşte parţial în art. 2.017 alin. (1) din noul Cod civil, care prevede că "Mandatarul nu poate să depăşească limitele stabilite prin mandat", iar reglementarea cuprinsă în art. 1539 alin. 2 din acelaşi act normativ se regăseşte în art. 2.035 alin. (2) din noul Cod civil, potrivit căruia, "În cazul prevăzut la alin. (1) - şi anume în caz de deces, incapacitate sau faliment al uneia dintre părţi - mandatarul sau moştenitorii ori reprezentanţii săi sunt obligaţi să continue executarea mandatului dacă întârzierea acesteia riscă să pună în pericol interesele mandantului ori ale moştenitorilor săi".

În ceea ce priveşte art. 1541 din vechiul Codul civil, Curtea observă că soluţia legislativă a fost preluată în cuprinsul art. 2.019 alin. (1) din noul Cod civil, care prevede că "Orice mandatar este ţinut să dea socoteală despre gestiunea sa şi să remită mandantului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului".

Decizia pronunţată pe textul vechi. Având în vedere prevederile art. 102 alin. (1) din cap. VII secţiunea 1 intitulată "Dispoziţii tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a V-a «Despre obligaţii» a Codului civil" din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, potrivit cărora "Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa", Curtea s-a pronunţat asupra prevederilor art. 1539 şi art. 1541 din vechiul Cod civil, care şi-au produs efectele faţă de autorul excepţiei de neconstituţionalitate.

Curtea a arătat că soluţia legislativă criticată a mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, prin raportare la o critică similară, statuând că că reglementarea criticată nu contravine Legii fundamentale. Crtica s-a referit la obligaţia mandatarului de a da socoteală şi de a răspunde pentru îndeplinirea mandatului. Această obligaţie reprezintă îndatorirea mandatarului de a-i aduce la cunoştinţă mandantului toate informaţiile referitoare la demersurile şi rezultatele obţinute, precum şi de a-i preda bunurile sau valorile primite în temeiul mandatului, inclusiv înscrisurile doveditoare ale actelor juridice.

Obligaţia mandatarului de a remite mandantului tot ceea ce ar fi primit în puterea mandatului, chiar când ceea ce ar fi primit nu s-ar fi cuvenit acestuia din urmă, este justificată de faptul că actele juridice pe care mandatarul le-a încheiat produc efecte direct între terţi şi mandantul în numele căruia au fost încheiate acele acte, iar nu între mandatar şi terţi. Dacă terţul doreşte restituirea unei sume sau a unui bun, el va acţiona direct pe mandant, care va trebui să restituie ce a obţinut necuvenit. Mandatarul, nefiind parte contractantă, nu are nicio obligaţie în acest sens.

Principala obligaţie a mandatarului este de a executa mandatul (obligaţie de a face) în limitele şi cu respectarea împuternicirii pe care a primit-o de la mandant (art. 1539 alin. 1 din Codul civil, potrivit căruia "mandatarul este îndatorat a executa mandatul atât timp cât este însărcinat" cu acesta). Obligaţia mandatarului de a îndeplini mandatul este obligaţie de mijloace (de diligenţă), şi nu de rezultat. Culpa mandatarului în executarea mandatului va fi apreciată diferit, în raport de natura contractului; dacă mandatul este cu titlu oneros, răspunderea pentru culpă a mandatarului va fi apreciată mai sever (in abstracto), avându-se în vedere criteriul persoanei prudente şi diligente, iar dacă mandatul este gratuit, culpa lui va fi apreciată mai îngăduitor, prin raportare la diligenţa pe care acesta o dovedeşte faţă de propriile afaceri.

Aşa fiind, Curtea a apreciat că nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia textele de lege care stabilesc obligaţiile mandatarului într-un contract de mandat contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor, deoarece mandantul şi mandatarul nu se află în aceeaşi situaţie juridică şi, ca urmare, obligaţiile lor sunt diferit reglementate.

Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 1371/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 879 din 13 decembrie 2011.