Parte a convenţiei şi în urma ratificării Protocolului respectiv, România poate emite în perioada 2008 - 2012 o cantitate anume de CO2. Pentru aceasta, ţara noastră s-a angajat, ca şi celelalte state participante, să reducă nivelul total de emisii poluante de gaze cu efect de seră faţă de cele din anul de referinţă 1990. Ruina industrială din România de după 1990 a fost de mare ajutor în acest sens şi a aşezat România în poziţia privilegiată de a avea parte de mai mult aer curat decât alţii sau, Protocolar vorbind, de a beneficia de un surplus de AAU-uri ce poate fi valorificat (AAU - Assigned Amount Unit - cantitate de emisii de gaze cu efect de sera exprimata în tCO2, pe care un stat o poate emite în baza prevederilor Protocolului de la Kyoto). Aceste drepturi de emisii le revin ţărilor în urma protocolului de la Kyoto şi pot fi tranzacţionate numai de către stat prin intermediul instituţiilor statale special abilitate. Chiar dacă nu există pieţe foarte bine conturate pentru vânzarea AAU-urilor, la ora actuală există state care aplică cu succes mecanismul de vânzare – cumpărare a acestora, având în vedere că statele puternic industrializate preferă să plătească şi să cumpere AAU-uri pentru menţinerea nivelului actual de industrializare poluantă.

Cu alte cuvinte, şi făcând haz de necaz, iată ca acei mastodonţi industriali adormiţi în paragină pe care îi zărim inevitabil pe oriunde am călători în România ar fi putut contribui indirect la bugetul statului. Au fost vehiculate sume între 1,2 miliarde de euro şi 3 miliarde de euro care ar fi putut fi obţinute în cazul vânzării acestor AAU-uri.  Însă, din păcate, dreptul României de a tranzacţiona aceste certificate a fost suspendat din cauza existenţei unor neconformităţi în inventarul emisiilor de CO2. Acum nu mai putem spera decât într-o mobilizare instituţională care să aibă drept rezultat implementarea măsurilor necesare pentru obţinerea ridicării acestei suspendări.

Nu aceeaşi este povestea certificatelor verzi. Acestea din urmă fac parte din sistemul de sprijin pe care statul român îl pune la dispoziţia investitorilor în energie curată, respectiv cea produsă din surse regenerabile de energie. Prin acest sistem de sprijin, producătorii de energie curată urmează să fie recompensaţi cu un număr diferit de certificate verzi în funcţie de sursa de energie regenerabilă utilizată. Aceste certificate verzi sunt cumpărate de furnizorii de energie electrică, obligaţi prin lege să o facă, astfel încât în final producţia de energie nepoluantă să fie susţinută de către cei care consumă resursa naturală, adică noi, consumatorii.

Tranzacţiile cu astfel de certificate verzi se fac pe o piaţă reglementată de norme speciale interne, norme ce sunt pe punctul de a deveni efectiv funcţionale, chiar dacă încă există scurtcircuitări care îi fac pe investitorii în energie verde să se întrebe daca fac o investiţie sigură şi profitabilă sau nu. În aşteptarea regulamentelor de aplicare, la acest moment actorii principali savurează, în sfârşit, după câţiva ani de aşteptare, schema de sprijin prin certificate verzi adoptată şi aprobată de către stat.

Prin urmare, chiar dacă este vorba tot de aer curat, iarbă verde şi ape cristaline, suspendarea dreptului României de a-şi valorifica unităţile de gaze cu efect de seră alocate în urma evaluării gradului de poluare naţional nu are nicio legătură cu tranzacţionarea şi valorificarea certificatelor verzi. La ce ne ajută oare să facem aceasta distincţie? Nu se ştie exact, dar ne face să privim obiectiv în curtea autorităţilor şi să înţelegem mai bine de ce s-a scumpit iarăşi pâinea.