Decizia nr. 335/2022 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii este în vigoare de la 12 august 2022.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarele acesteia arată că prin textul de lege criticat se stabileşte că au competenţa teritorială de a soluţiona conflicte de muncă instanţele în a căror circumscripţie îşi are domiciliul sau sediul reclamantul. Art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 nu distinge după cum reclamantul este angajatul sau angajatorul. În schimb, art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, care reglementează şi el competenţa teritorială a instanţelor în cazul conflictelor de muncă, stabileşte că instanţa căreia îi revine competenţa este aceea de la domiciliul sau locul de muncă al reclamantului. Prin precizarea “domiciliul” şi “locul de muncă” al reclamantului, art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu poate fi interpretat decât în sensul că reclamant este angajatul, iar nu angajatorul. Raţiunea unei asemenea stabiliri de competenţă teritorială este aceea a apropierii angajatului de instanţa sesizată cu conflictul de muncă, precum şi aceea a uşurinţei administrării probelor de o instanţă în a cărei circumscripţie se află locul de muncă în legătură cu care s-a născut conflictul de muncă.
Art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 introduce o discriminare în sensul că în ipoteza în care reclamant este angajatorul, atunci competenţa aparţine instanţei de la sediul angajatorului. Această prevedere are urmarea imediată că, în cazul în care locul de muncă şi/sau domiciliul angajatului nu se află în circumscripţia instanţei unde se află sediul angajatorului, accesul la justiţie al pârâtului persoană fizică este îngreunat atât din perspectiva distanţei pe care trebuie să o străbată pentru a participa la proces, cât şi din cea a modului impropriu al administrării unor probe (declaraţii ale martorilor, cercetare locală etc.) în altă parte decât în zona în care s-au petrecut faptele probatorii.
Potrivit art. 21 din Constituţie, nicio lege nu poate îngrădi liberul acces la justiţie, părţile având dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Liberul acces la justiţie include şi apropierea cetăţenilor de instanţa de judecată. Cum dreptul muncii, inclusiv Legea nr. 53/2003, este un drept de protecţie socială, dispoziţiile de lege criticate, care obligă pe angajat să se deplaseze la instanţa în a cărei circumscripţie îşi are sediul angajatorul său, sunt neconstituţionale, contravenind art. 21 din Constituţie. Arată că, în multe cazuri, sediul societăţii se află într-o zonă, dar are sucursale cu angajaţi în alte zone, de regulă la mare depărtare de sediul social.
Analizând textul de lege criticat prin prisma celor mai sus reţinute, Curtea constată că scopul pe care legiuitorul l-a avut în vedere atunci când a instituit o reglementare favorabilă salariaţilor sub aspectul instanţei competente să judece conflictele de muncă în care au calitatea de reclamanţi l-a constituit, aşa cum s-a reţinut mai sus, facilitarea accesului la justiţie, astfel încât să nu fie descurajaţi să se adrese instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor ce derivă din raportul de muncă. Acest obiectiv este realizat atunci când salariatul este reclamant.
Curtea reţine şi că, reglementând această soluţie legislativă, legiuitorul a avut în vedere faptul că, în cele mai multe cazuri, acţiunile referitoare la conflictele individuale de muncă sunt iniţiate de salariaţi, astfel că reglementarea este concepută din această perspectivă, tinzând să avantajeze pe salariaţii reclamanţi.
În acelaşi timp, Curtea constată că, atunci când salariaţii au calitatea de pârât, acţiunea în justiţie este deja iniţiată de angajatori, astfel că nu se poate susţine că salariaţii sunt împiedicaţi să se adreseze justiţiei pentru apărarea drepturilor lor. Prin urmare, situaţia în care aceştia se află este în mod obiectiv diferită de cea în care salariaţii au calitatea de reclamant, tratamentul juridic diferit fiind justificat.
De altfel, Curtea apreciază că necesitatea protejării drepturilor salariaţilor, aflaţi într-o poziţie de subordonare în raportul de muncă faţă de angajator, inclusiv sub aspectul facilitării accesului la justiţie, nu se poate converti în temeiul unor reglementări inechitabile, în care angajatorul este plasat în toate cazurile într-o poziţie defavorabilă în raport cu salariatul din punctul de vedere al drepturilor procesuale. În ceea ce priveşte necesitatea existenţei unui echilibru între drepturile şi interesele celor două părţi ale raportului de muncă, instanţa constituţională apreciază că sunt aplicabile, mutatis mutandis, cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, paragraful 34, în care a statuat că, “deşi protejarea drepturilor salariatului, aflat în raporturi de subordonare faţă de angajator, reprezintă o formă de a asigura însăşi protecţia dreptului la muncă, ca drept fundamental, legiuitorul este ţinut, în egală măsură, să asigure protecţia drepturilor angajatorului, prin instituirea unor măsuri apte să realizeze în mod concret scopul propus. Prin urmare, protecţia dreptului la muncă nu poate fi absolutizată cu consecinţa afectării dreptului angajatorului de a-şi exercita libertatea economică.
Autoarele excepţiei consideră că dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 sunt constituţionale doar în cazul în care ele se interpretează în sensul că instanţa competentă este cea în a cărei circumscripţie se află domiciliul sau locul de muncă al angajatului.
Potrivit deciziei Curtea respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi constată că dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Decizia este definitivă şi general obligatorie.
