Decizia ICCJ nr. 6/2011 a fost publicată în Monitorul oficial nr. 444 din 24 iunie a.c.

Prin recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti s-a arătat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii în situaţia în care concedierea s-a dispus din motive care nu ţin de persoana salariatului, în temeiul dispoziţiilor art. 65 din Codul muncii.

● Într-o primă orientare a practicii, instanţele au considerat că dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii se aplică în raport cu prevederile art. 64 din acelaşi cod numai în cazul concedierilor întemeiate pe dispoziţiile art. 61 lit. c) şi d) şi art. 56 lit. f), iar nu şi în situaţia în care concedierea s-a dispus în temeiul art. 65, pentru motivele prezentate în recursurile formulate de cerle două instituţii.

● Într-o a doua orientare a practicii, instanţele au considerat că, dimpotrivă, dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii îşi găsesc aplicarea şi în situaţia în care contractul individual de muncă al salariatului a încetat din iniţiativa angajatorului şi din motive care nu ţin de persoana salariatului, întrucât dispoziţia legală mai sus evocată face trimitere la condiţiile şi nu la cazurile prevăzute de art. 64 din cod, astfel încât este incidentă, chiar dacă temeiul de drept al concedierii este reprezentat de art. 65 din Codul muncii. Recursurile detaliază şi motivarea acestei orientări a unora dintre instanţe.

● Procurorul general şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti au apreciat primul punct de vedere ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii, prin argumentele prezentate în dezbatere.

● Prin raportul întocmit s-a propus soluţionarea recursului în interesul legii în sensul că dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii nu pot fi extinse şi la situaţiile în care concedierea s-a dispus în temeiul art. 65 din Codul muncii, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

Astfel, în cazul desfiinţării locului de muncă, în temeiul art. 65 din Codul muncii, angajatorului nu îi revine obligaţia de a-i oferi salariatului un alt loc de muncă - dacă există - sau să notifice agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă.

● Analiza şi soluţia ICCJ. Înalta Curte a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. d din Codul muncii, "decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu:

a) motivele care determină concedierea;

b) durata preavizului;

c) criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective;

d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64."

Dispoziţiile art. 64 din Codul muncii, la care fac trimitere dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, prevăd la alin. 1 că, în cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la art. 61 lit. c) şi d), precum şi pentru motivul prevăzut la art. 56 lit. f), angajatorul are obligaţia de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina muncii.

Dispoziţiile art. 64 din Codul muncii au în vedere numai situaţiile în care concedierea se întemeiază pe motivele prevăzute la art. 61 lit. c) şi d) şi la art. 56 lit. f) din Codul muncii.

Din interpretarea acestor texte de lege rezultă că decizia de concediere trebuie să conţină lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant numai în situaţia în care concedierea se dispune pentru motive care ţin de persoana salariatului, pentru inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat, pentru necorespundere profesională, precum şi în cazul încetării de drept a contractului individual de muncă, ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în muncă a persoanei care a ocupat anterior acel post.

Art. 64 alin. 1 din Codul muncii are caracter de excepţie, de strictă interpretare, astfel că orice extindere a sferei situaţiilor avute în vedere de art. 64 din Codul muncii în care dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) trebuie aplicate este nelegală.

Ca atare, dispoziţiile legale înscrise în art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii nu pot fi extinse şi Ia situaţiile în care concedierea s-a dispus în temeiul art. 65 din Codul muncii, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

Argumentarea ICCJ, precum şi trimiterile la practica Înaltei Curţi se regăsesc, pe larg în conţinutul Deciziei prin care au fost admise recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti. ICCJ a stabilit, în consecinţă, că dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul Muncii nu se aplică în situaţia în care concedierea s-a dispus pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 din Codul muncii.