Directiva 2004/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea şi repararea daunelor aduse mediului trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări naţionale, care, în cazul imposibilităţii de a identifica persoana răspunzătoare pentru poluarea unui teren sau al imposibilităţii de a obţine de la aceasta măsurile de reparare, nu permite autorităţii competente să impună proprietarului acestui teren care nu este răspunzător pentru poluare executarea măsurilor de prevenire şi de reparare, acesta fiind obligat doar la rambursarea cheltuielilor legate de intervenţiile efectuate de autoritatea competentă, în limita valorii de piaţă a sitului, stabilită după executarea acestor intervenţii.

Astfel s-a pronunţat  Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE)  în cauza C-534/13  prin Hotărârea din data de 04.03.2015. 

Cu alte cuvinte, legislaţia naţională (italiană), care nu impune măsuri de prevenire şi de reparare împotriva proprietarilor care nu sunt răspunzători pentru poluarea terenurilor lor, este compatibilă cu dreptul Uniunii. Statele membre sunt libere să prevadă numai o răspundere patrimonială a acestor proprietari (în cazul în care autorităţile adoptă astfel de măsuri).

Referitor la subiectul supus analizei noastre în prezentul material reţinem că, la nivel european, există Directiva 2004/35/CE privind răspunderea pentru mediu¹ potrivit căreia operatorul unui sit trebuie, în principiu, să suporte costurile acţiunilor de prevenire şi de reparare întreprinse în urma producerii unei daune de mediu pe sit.

Cu toate acestea, operatorul nu este obligat să suporte aceste costuri în cazul în care poate demonstra că dauna a fost cauzată de o altă persoană.

Directiva respectiva permite însă statelor membre să adopte norme naţionale mai stricte în acest domeniu.

Ce a declanşat litigiul principal în discuţie?

Începând cu anii 1960 şi până în anii 1980, Farmoplant SpA şi Cersam Srl, două societăţi care aparţin grupului industrial Montedison SpA, devenit Edison SpA, au exploatat un sit industrial de producţie de insecticide şi de erbicide situat într-o comună din provincia Massa Carrara, în Toscana (Italia).

Întrucât terenurile acestui sit au fost grav contaminate cu diverse substanţe chimice, dintre care dicloretan şi amoniac, o parte dintre ele au fost ameliorate în cursul anului 1995. Dat fiind că această „ameliorare” s-a dovedit a fi insuficientă, terenurile respective au fost calificate, în anul 1998, drept „sit de interes naţional al Massa Carrara” în vederea reabilitării lor.

În cursul anilor 2006 şi 2008, Tws Automation şi Ivan, două societăţi de drept privat, au devenit proprietare ale unor diferite terenuri care aparţin sitului menţionat. Tws Automation are ca obiect social vânzarea de aparate electronice. Ivan este o agenţie imobiliară.

În cursul anului 2011, Nasco Srl, societate de drept privat, denumită ulterior Fipa Group, a fuzionat cu LCA Lavorazione Compositi Apuana Srl şi a devenit, ca urmare a acestui fapt, proprietară a unui alt teren din cadrul aceluiaşi sit. Fipa Group îşi desfăşoară activităţile în domeniul construcţiei şi al reparaţiei de ambarcaţiuni.

Prin actele administrative din 18 mai 2007, precum şi din 16 septembrie şi din 7 noiembrie 2011, direcţiile competente din cadrul Ministero au solicitat Tws Automation, Ivan şi, respectiv, Fipa Group executarea unor măsuri specifice de „securizare de urgenţă” în sensul Codului mediului, şi anume realizarea unei bariere hidraulice de captare în vederea protejării pânzei freatice şi prezentarea unei modificări a proiectului de reabilitare a terenului existent din anul 1995. Aceste decizii au fost adresate unui număr de trei întreprinderi, în calitate de „gardien[i] ai terenului”.

Susţinând că nu erau autorii poluării constatate, aceste societăţi au sesizat Tribunale amministrativo regionale per la Toscana (Tribunalul Administrativ Regional din Toscana), care, prin trei hotărâri distincte, a anulat actele menţionate pentru motivul că, în temeiul principiului „poluatorul plăteşte”, specific dreptului Uniunii şi reglementării naţionale în domeniul mediului, administraţia nu putea să impună, în temeiul dispoziţiilor titlului V din partea IV din Codul mediului, executarea măsurilor în cauză în sarcina unor întreprinderi care nu au nicio răspundere directă pentru producerea fenomenului de contaminare constatat pe situl respectiv.

Ministero a formulat apel împotriva respectivelor hotărâri la Consiglio di Stato. Potrivit Ministero, o interpretare a dispoziţiilor care figurează în titlul V din partea IV din Codul mediului în lumina principiului „poluatorul plăteşte” şi a principiului precauţiei ar permite să se considere că proprietarul unui sit poluat este obligat să execute măsuri de securizare de urgenţă.

Secţia sesizată a Consiglio di Stato a retrimis Adunării plenare a aceleiaşi instanţe spre soluţionare chestiunea dacă, în temeiul principiului „poluatorul plăteşte”, administraţia naţională poate impune proprietarului unui teren poluat, care nu este autorul poluării, obligaţia de a pune în aplicare măsurile de securizare de urgenţă prevăzute la articolul 240 alineatul 1 litera m) din codul menţionat sau dacă, în astfel de ipoteze, acest proprietar este obligat să îndeplinească doar sarcinile reale prevăzute în mod expres la articolul 253 din acelaşi cod.

În decizia de trimitere, Adunarea plenară a Consiglio di Stato subliniază că instanţele administrative italiene sunt în dezacord cu privire la interpretarea dispoziţiilor care figurează în partea IV din Codul mediului şi, într-un mod mai general, cu privire la cele referitoare la obligaţiile proprietarului unui sit contaminat.

Astfel, în timp ce într-o parte a jurisprudenţei, întemeiată, printre altele, pe principiile precauţiei, acţiunii preventive şi „poluatorul plăteşte”, specifice dreptului Uniunii, se consideră că proprietarul este obligat să adopte măsuri de securizare de urgenţă şi de reabilitare chiar şi atunci când acesta nu este autorul poluării, o altă parte a instanţelor italiene exclude, dimpotrivă, orice răspundere a proprietarului nepoluator şi, în consecinţă, neagă posibilitatea administraţiei de a solicita acestui proprietar adoptarea unor asemenea măsuri. Adunarea plenară a Consiglio di Stato împărtăşeşte această din urmă opinie, care este dominantă în jurisprudenţa administrativă italiană.

În aceste condiţii, Consiglio di Stato a hotărât să suspende judecarea cauzei respective şi să adreseze  CJUE întrebarea preliminară dacă normele naţionale italiene sunt compatibile cu principiul„poluatorul plăteşte”instituit de Directiva 2004/35/CE.

Cum a motivat în esenţă CJUE Decizia din data de 04.03.2015?

Curtea a amintit jurisprudenţa constantă potrivit căreia principiul „poluatorul plăteşte” (astfel cum este conţinut de articolul 191 alineatul (2) TFUE) se referă la acţiunea Uniunii, această dispoziţie neputând fi invocată ca atare de particulari sau de autorităţi administrative.

În continuare, Curtea a efectuat o analiză a condiţiilor răspunderii pentru mediu, astfel cum sunt prevăzute în directivă, aplecându-se în mod deosebit asupra noţiunii de „operator”şi a necesităţii existenţei unei „legături de cauzalitate” între activitatea operatorului şi dauna adusă mediului. În această privinţă, Curtea a precizat că alte persoane decât operatorii nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2004/35/CE şi că, în cazul în care nu poate fi stabilită nicio legătură de cauzalitate între dauna adusă mediului şi activitatea operatorului, această situaţie intră sub incidenţa dreptului naţional, iar nu a dreptului Uniunii.

Răspunsul mai sus formulat de CJUE ce a făcut obiectul Hotărârii din 04.03. 2015, dată în cauza C-534/13, il puteţi consulta in extenso pe site-ul Curia.

______________________________

¹ Directiva 2004/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind răspunderea pentru mediulînconjurător în legătură cu prevenirea şi repararea daunelor aduse mediului (JO L 143, p. 56, Edițiespecială, 15/vol. 11, p. 168)

(P) Caută orice dosar aflat în instanţă în Lege5 Online! Lege5 este un soft de documentare legislativă disponibil în variantele Online, Desktop şi Mobile.