17 Octombrie, 2019

De ce sunt considerate constituționale prevederile din Codul muncii referitoare la suspendarea CIM și plata unei despăgubiri

De dată relativ recentă în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 603/16.07.2018 a fost publicată Decizia CCR nr. 116/2018 și menţionăm faptul că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, de la data publicării (în cazul de față de la data de 16.07.2018) decizia CCR  este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.

Menționăm faptul că, prin decizia mai sus-amintită, CCR, cu majoritate de voturi, a admis  excepția de neconstituționalitate ridicată , din oficiu, de Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 29.791/3/2015 (nr. vechi 4.903/2016) și a constatat că dispozițiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii sunt constituționale în raport cu criticile formulate. 

Care este conţinutul textului de lege declarat constituţional de Curtea Constituţională?

Art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii: În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) și b) [1], dacă se constată nevinovăția celui în cauză, salariatul își reia activitatea anterioară și i se plătește, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.” 

Cum și-a motivat autoarea-instanța de judecată – în esență – excepţia de neconstituţionalitate?

Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat CCR cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii.

Excepția a fost ridicată, din oficiu, de instanța de judecată, cu prilejul soluționării apelului formulat împotriva Sentinței civile nr. 6.106/14.06.2016, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 29.791/3/2015. În acest din urmă dosar, reclamantul Constantin Motrun a solicitat anularea pct. 3 din Decizia nr. 1.222/09.07.2015, emisă de Universitatea din București, prin care s-a dispus încetarea măsurii suspendării contractului individual de muncă și reluarea activității în funcția de contabil-șef,  fără a i se plăti însă drepturile salariale cuvenite pe perioada suspendării contractului individual de muncă, întrucât nu a fost constatată nevinovăția salariatului.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a susținut, în esență, că dispozițiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, care condiționează plata despăgubirilor egale cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit salariatul, pe perioada suspendării contractului, de constatarea nevinovăției acestuia, contravin prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituție, potrivit cărora “până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată”.

Instanța de judecată a arătat că doctrina și jurisprudența confirmă faptul că, în cazul intervenirii amnistiei, al prescripției răspunderii penale, al retragerii plângerii sau al împăcării părților, nu se consideră că s-a constatat nevinovăția salariatului, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003. Astfel, angajatul este prezumat ca fiind vinovat și, dacă dorește să primească despăgubirile cuvenite pentru suspendarea din funcție, este obligat să își dovedească nevinovăția, solicitând continuarea urmăririi penale, conform art. 319 din Codul de procedură penală.

Prin urmare, Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a apreciat că, în condițiile în care se consideră că sintagma “dacă se constată nevinovăția” nu are aceeași semnificație cu sintagma “dacă nu se constată vinovăția”, respectiv că în anumite cazuri care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale se poate considera că nu s-a constatat nevinovăția angajatului, textul de lege contravine prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituție. De asemenea, față de posibilitatea angajatului de a confirma nevinovăția sa prin utilizarea procedurii reglementate de art. 319 din Codul de procedură penală, a considerat  că impunerea condiției constatării nevinovăției, în vederea acordării despăgubirilor conformart. 52 alin. (2) din Codul muncii, constituie o sarcină excesivă în sarcina angajatului, aducându-se astfel atingere dreptului la muncă, reglementat de art. 41 alin. (1) din Constituție. 

Cum a motivat CCR – în esență – decizia sa?

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea a observat că dispozițiile art. 52 din Legea nr. 53/2003 fac parte din capitolul IV al Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, privind “Suspendarea contractului individual de muncă”. Articolul de lege menționat are în vedere situația suspendării contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului. Întrucât o astfel de măsură împiedică temporar înfăptuirea obiectului și a efectelor contractului, altfel spus a obligațiilor reciproce ale părților, prin exprimarea voinței doar a uneia dintre părțile raportului de muncă, suspendarea, în ipoteza art. 52 din Legea nr. 53/2003, este circumscrisă unor cauze limitativ prevăzute de lege, care trebuie să asigure o protecție echitabilă atât pentru angajator, cât și pentru salariat.

În reglementarea inițială a Legii nr. 53/2003, dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. a) și b) aveau în vedere acele situații când suspendarea se putea dispune de angajator pentru a preveni sau a limita extinderea consecințelor unei conduite a salariatului despre care se suspecta că este de natură să afecteze activitatea desfășurată de angajator, fie ca urmare a unei abateri disciplinare, fie prin săvârșirea unei fapte penale incompatibile cu funcția deținută.

Așa cum s-a reținut și mai sus, în prezent, ca urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 279/ 23.04.2015 și nr. 261/05.05.2016, a rămas în vigoare doar ipoteza art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003, potrivit căreia angajatorul poate suspenda contractul individual de muncă atunci când salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

În situația în care se demonstrează că rațiunile care țineau de un eventual prejudiciu adus activității unității și care au justificat suspendarea raportului de muncă s-au dovedit a fi neîntemeiate, art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 prevede o veritabilă măsură reparatorie pentru salariat, acesta reluându-și activitatea anterioară, cu dreptul de a i se plăti, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării executării contractului individual de muncă.

În acest context, soluția organului judiciar asupra vinovăției sau nevinovăției penale a salariatului este cea care are rolul de a pune capăt situației provizorii create de suspendarea raportului de muncă din inițiativa angajatorului, confirmând justețea temeiurilor acestei măsuri sau infirmându-le, cu caracter reparator. Prin urmare, în planul dreptului muncii, această soluție este relevantă în măsura în care clarifică, cu certitudine, caracterul temeinic sau lipsit de temeinicie al suspendării.

În măsura în care, prin soluția pronunțată, organul judiciar nu reține în mod tranșant că se află într-una dintre situațiile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din Codul de procedură penală, respectiv “a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate”, este evident că temeiurile suspendării nu sunt infirmate, chiar dacă nu este pronunțată o hotărâre de condamnare. Prin urmare, clarificarea situației raportului de muncă necesită demersuri suplimentare.

Pentru a înlătura orice suspiciune atât cu privire la o eventuală vinovăție penală, cât și cu privire la justețea temeiurilor care au fundamentat suspendarea contractului individual de muncă în ipoteza art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003, salariatul, în calitate de inculpat, are posibilitatea de a solicita continuarea procesului penal, potrivit art. 18 din Codul de procedură penală. Aceasta situație nu are semnificația unei încălcări a prezumției de nevinovăție, de vreme ce, continuând procesul penal, salariatul se bucură de aceleași garanții pe care acest principiu le impune. Continuarea procesului penal nu răstoarnă sarcina probei, așa cum este prevăzută de art. 99 din Codul de procedură penală, suspectul sau inculpatul beneficiind de prezumția de nevinovăție, astfel că nu are obligația să își dovedească nevinovăția și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.

Din poziția pe care o ocupă în procesul penal, ca parte vătămată ori parte civilă, sau chiar din poziția unei persoane care nu are calitatea de participant în procesul penal referitor la o faptă penală săvârșită de salariat, incompatibilă cu funcția deținută, angajatorul nu are posibilitatea de a-și clarifica situația raportului de muncă prin continuarea procesului penal. Astfel, în măsura în care salariatul însuși nu solicită continuarea acestui proces, angajatorul este lipsit de orice mijloc de apărare.

CCR a apreciat că, deși aflate într-o strânsă legătură în ipoteza textului de lege analizat, problema stabilirii vinovăției penale trebuie abordată în mod distinct față de cea a stabilirii caracterului justificat al suspendării contractului individual de muncă în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003. Astfel, sintagma “dacă se constată nevinovăția celui în cauză” nu are semnificația faptului că, exceptând situațiile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din Codul de procedură penală, salariatul este considerat vinovat din punct de vedere penal, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituție, ci că, în planul raportului de muncă, temeiurile suspendării contractului individual de muncă nu au fost infirmate, astfel că este necesară clarificarea lor ulterioară. Această clarificare apare ca o sarcină a salariatului, prin solicitarea continuării procesului penal, pentru că angajatorul nu are la dispoziție aceleași drepturi procesuale.

CCR a apreciat că, deși au poziții specifice în cadrul raportului de muncă, angajatorul și salariatul trebuie să dispună de mijloace echivalente de a-și apăra drepturile ce derivă din acest raport, iar protecția salariatului, ca parte subordonată față de angajator, nu trebuie să dobândească semnificația negării oricărei posibilități a acestuia din urmă de a-și proteja drepturile și interesele.

Prin urmare, CCR, având în vedere mijloacele de apărare pe care părțile raportului de muncă le au la dispoziție în ipoteza analizată, apreciază că demersurile salariatului de a clarifica situația raportului de muncă nu reprezintă o obligație excesivă, de natură să aducă atingere dreptului la muncă, și nu au semnificația unei încălcări a prezumției de nevinovăție.


[1]    Art. 52 alin. (1) lit. a) și b)1) Contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa angajatorului în următoarele situații:

a) Abrogat(ă)

b) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești;

Ai nevoie de Codul muncii? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!

comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu