În forma în care a fost pusă în discuţie, dispoziţia prevedea dreptul angajatorului de a suspenda contractul de muncă în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Această prevedere – cuprinsă în art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii a fost atacată, la CCR, ca neconstituţională, autorii criticii formulate susţinând – între altele – că dispoziţiile sunt contrare prevederilor constituţionale care consacră prezumţia de nevinovăţie.

Astfel, ei au arătat că măsura suspendării reprezintă o sancţiune accesorie sancţiunii principale ce se stabileşte prin hotărârea de condamnare definitivă şi nu poate fi anterioară acesteia din urmă. Despăgubirile care se acordă sunt identice cu cele care se datorează în cazul erorii judiciare şi nu compensează suferinţa reală, materială şi morală a angajatului în situaţia în care se constată lipsa răspunderii penale.

Dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial nr. 345/2011 prevăd următoarele:

“(1) Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în următoarele situaţii: […]

b) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.”

CCR a separat cele două ipoteze presupuse de textul criticat

Curtea a constatat că art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 dispune, alături de ipoteza suspendării contractului individual de muncă ca urmare a trimiterii în judecată a salariatului pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută (teza a doua a textului de lege criticat), şi o situaţie unică în ansamblul reglementărilor privind măsura suspendării, respectiv cea a suspendării ca urmare a formulării unei plângeri prealabile de către angajator împotriva salariatului (teza întâi a textului de lege criticat), situaţie în care se află şi autorii prezentei excepţii de neconstituţionalitate.

Curtea a constatat, printr-o decizie anterioară, constituţionalitatea art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 53/2003, întrucât numai această teză avea aplicabilitate în litigiul în cadrul căruia fusese invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003.

Completul CCR a arătat că o nouă analiză a textului de lege criticat se impune cu atât mai mult cu cât Curtea constată că, prin modificări legislative recente, legiuitorul are tendinţa de a spori garanţiile ce însoţesc suspendarea raporturilor de muncă ori suspendarea din funcţie, pentru a asigura nu numai caracterul obiectiv al acestei măsuri cu ample consecinţe pentru cel căruia i se aplică, dar şi faptul că intervine în cazuri bine fundamentate, cât mai puţin supuse incertitudinilor.

Trecând la examinarea dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003, Curtea observă că iniţiativa suspendării contractului individual de muncă este lăsată în această ipoteză legală în totalitate la dispoziţia angajatorului, cel care formulează plângerea prealabilă şi dispune, în acelaşi timp, suspendarea raportului de muncă.

Curtea Constituţională apreciază că, dispunând suspendarea contractului de muncă, angajatorul nu se pronunţă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei angajatului şi nici asupra răspunderii sale penale, acestea fiind chestiuni a căror soluţionare intră în sfera de activitate a organelor judiciare. 

De asemenea, nici nu se poate susţine că această măsură ar putea fi echivalată cu ceea ce instanţa europeană înţelege prin acuzaţie de vinovăţie penală formulată de un “reprezentant al statului sau al unei autorităţi publice“, înainte de pronunţarea instanţei.

În sfârşit, Curtea aminteşte că suspendarea contractului individual de muncă în ipoteza legală analizată nu îmbracă forma unei sancţiuni penale şi nici chiar cea a unei sancţiuni disciplinare.

Cât priveşte caracterul proporţional al măsurii reglementate de art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003, respectiv al realizării unui echilibru just între drepturile în concurs, anume dreptul la muncă şi dreptul angajatorului de lua măsurile necesare bunei desfăşurări a activităţii economice, Curtea reţine că suspendarea contractului individual de muncă, din iniţiativa angajatorului, atunci când există temeiuri pentru a aprecia că activitatea ilicită a salariatului ar periclita interesele angajatorului, trebuie să se supună unor condiţii care să asigure că această măsură nu are un caracter arbitrar.

Curtea constată că, în urma efectuării testului de proporţionalitate vizând măsura restrângerii exerciţiului dreptului la muncă, suspendarea contractului individual de muncă ca efect al formulării unei plângeri penale de către angajator împotriva salariatului nu întruneşte condiţia caracterului proporţional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, astfel că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituţionale.

Completul de judecată al CCR a admis excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii. Examinarea dosarului a făcut obiectul unei analize mult mai ample, pe care o găsiţi în Decizia nr. 279/2015, publicată în Monitorul oficial nr. 431/2015.

Ai nevoie de Codul Muncii? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF, de AICI!

comentarii

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here