În scopul de a proteja integritatea fizică şi psihică a victimei violenţei, legiuitorul a instituit o serie de măsuri prin Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Reglementările îşi au rostul lor, la separarea – prin hotărârea instanţei – a părinţilor, cu măsuri de protecţie temporare şi diferenţiate, astfel cum sunt hotărâte de judecător, prin Ordin de protecţie.
Au existat opinii în sensul că dispoziţiile ar încălca dreptul părintelui de a asigura educaţia copiilor minori, fiind, de asemenea, depăşit, cadrul constituţional în care poate avea loc restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
În motivarea criticii formulate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că prin luarea măsurilor prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. a), c) – e) din Legea nr. 217/2003 se aduce o îngrădire nejustificată libertăţii individuale, dreptului la liberă circulaţie, dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, dreptului părintelui de a asigura educaţia copiilor minori, dreptului de proprietate privată, fiind, de asemenea, depăşit, cadrul constituţional în care poate avea loc restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
Luarea măsurilor prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. a), c) -e) din Legea nr. 217/2003 se dispune de judecătorul instanţei secţiei civile, desemnat de legiuitor ca având competenţă exclusivă în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor privind emiterea ordinelor de protecţie, şi nu de către judecătorul de drepturi şi libertăţi al secţiei penale, care ar fi competent să soluţioneze acest fel de cereri.
S-a mai susţinut că măsurile dispuse sunt veritabile măsuri preventive sau, după caz, măsuri de siguranţă, care pot fi dispuse în mod excepţional şi doar pe parcursul unui proces penal, aflat în curs de desfăşurare.
De asemenea, pentru a se putea dispune în mod legal o măsură restrictivă de drepturi şi libertăţi, este absolut obligatorie respectarea condiţiei prevăzute de art. 23 alin. (13) din Constituţie, potrivit căruia sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală. Or, prin dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 271/2003 se conferă posibilitatea judecătorului instanţei civile să dispună luarea de măsuri preventive pentru o perioadă determinată, sub denumirea de „ordin de protecţie” sau „măsuri de protecţie” în cursul unui proces civil, cu încălcarea competenţelor funcţionale specifice secţiei în care îşi desfăşoară activitatea. Se încalcă, astfel, şi dispoziţiile art. 126 din Constituţie.
Măsurile prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. a), c) -e) din Legea nr. 217/2003 sunt considerate măsuri de o severitate extremă, îngrădind dreptul persoanei de a avea un contact cu familia sa, de a exercita autoritatea părintească faţă de copiii săi, precum şi de a-şi exercita prerogativa folosinţei propriului domiciliu. Astfel, prin instituirea posibilităţii îndepărtării agresorului din locuinţă, deşi este titularul dreptului de proprietate, legiuitorul a încălcat art. 44 din Constituţie.
În acelaşi timp, autorul a susţinut că prevederile art. 24, 27, 29 şi 33 din Legea nr. 217/2003 încalcă dreptul la apărare, în condiţiile în care textele de lege criticate dau judecătorului posibilitatea de a soluţiona cauza fără concluziile părţilor, doar în baza înscrisurilor depuse la dosar.
De asemenea, nu se poate considera că se respectă dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, având în vedere că, potrivit art. 27 alin. (7) din Legea nr. 217/2003, „nu sunt admisibile probe a căror administrare necesită timp îndelungat„, această sintagmă fiind lăsată exclusiv la interpretarea judecătorului cauzei.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut că prevederile de lege supuse controlului de constituţionalitate instituie cu claritate reguli substanţiale şi procedurale privind emiterea ordinului de protecţie, în cazul persoanei a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei.
Astfel, măsurile-obligaţii sau interdicţiile în discuţie pot fi dispuse numai printr-o hotărâre judecătorească, au caracter provizoriu, sunt prevăzute pentru a proteja dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică al persoanelor victime ale violenţei din partea unui membru al familiei, violenţă care se manifestă sub formele prevăzute de art. 4 din Legea nr. 217/2003.
De asemenea, Curtea a reţinut că măsurile sau interdicţiile dispuse au caracter temporar, astfel cum rezultă din art. 24 din Legea nr. 217/2003, potrivit căruia „Durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie se stabileşte de judecător, fără a putea depăşi 6 luni de la data emiterii ordinului„, iar „Dacă hotărârea nu cuprinde nicio menţiune privind durata măsurilor dispuse, acestea vor produce efecte pentru o perioadă de 6 luni de la data emiterii ordinului„.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate formulată în raport cu art. 23 din Constituţie, Curtea reţine că măsurile-obligaţii sau interdicţiile prevăzute de Legea nr. 217/2003 au o natură juridică distinctă faţă de măsurile preventive prevăzute de Codul de procedură penală, fiind dispuse în scopul înlăturării stării de pericol create printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei, menite să confere siguranţa victimei şi protejarea intereselor sale, fără a putea fi considerate măsuri de natură penală, aplicate faţă de agresor.
Faptul că un subiect de drept este supus unor restricţii sau limitări – de a intra ori folosi o anumită locuinţă, de a interacţiona sau de a se apropia de o anumită persoană ori de a se afla într-un loc determinat – nu reprezintă o sancţiune de natură penală şi nu reprezintă o încălcare a libertăţii individuale. Curtea reţine, aşadar, că dispoziţiile Legii nr. 217/2003 reprezintă expresia exigenţelor constituţionale prevăzute de art. 22 alin. (1) şi art. 23 alin. (1) din Legea fundamentală care garantează dreptul persoanei la integritate fizică şi psihică şi statuează inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei.
Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 126 din Constituţie, Curtea precizează că dispoziţiile constituţionale menţionate stabilesc că atât competenţa instanţelor judecătoreşti, cât şi procedura de judecată sunt prevăzute prin lege. În acelaşi timp, Curtea observă că prevederile de lege criticate instituie un ansamblu de garanţii procesuale adecvate şi suficiente, cum ar fi, spre exemplu, obligativitatea asistenţei juridice a persoanei împotriva căreia se solicită emiterea ordinului de protecţie, participarea obligatorie a procurorului la judecarea cererii în fond şi în calea de atac, posibilitatea exercitării căii de atac împotriva hotărârii prin care se dispune ordinul de protecţie şi citarea obligatorie la soluţionarea acesteia, comunicarea obligatorie a hotărârii – garanţii de natură să asigure respectarea dreptului la apărare.
În aceste condiţii, Curtea constată că prevederile de lege criticate permit părţilor interesate să beneficieze de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen scurt, impus de necesitatea restabilirii cu celeritate a ordinii sociale şi înlăturării oricărei stări de pericol care afectează siguranţa, integritatea fizică şi psihică a victimei.
Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 303/2015, publicată în Monitorul oficial nr. 500/2015, unde puteţi consulta toate argumentele expuse de completul CCR.
(P) Caută orice dosar aflat în instanţă în Lege5 Online! Lege5 este un soft de documentare legislativă disponibil în variantele Online, Desktop şi Mobile.
