CCR a fost sesizată pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale. Sesizarea a fost făcută prin trei dosare, în care, în instanţe s-a cerut, în esenţa, anularea unei decizii a agenției județene pentru ocuparea forței de muncă (AJOFM) și obligarea acesteia la a emite o nouă decizie prin care să admită cererea reclamantei privind stabilirea cuantumului și plata creanțelor salariale ce se suportă din Fondul de garantare.

Motivarea excepției de neconstituționalitate

– În motivarea excepției de neconstituționalitate, având un conținut asemănător, autorii acesteia consideră că prin Decizia nr. 16/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se restrânge semnificativ domeniul de aplicare al art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 200/2006, lege specială cu norme cu caracter de protecție socială, deoarece limitează perioada celor 3 luni calendaristice pentru care creanțele salariale pot fi plătite din Fondul de garantare instituit prin Legea nr. 200/2006, în sensul că stabilește un interval strict de raportare, și anume între ultimele 3 luni înaintea datei deschiderii procedurii de insolvență și primele 3 luni ulterioare acestei date, fiind excluse perioadele ulterioare deschiderii procedurii insolvenței (perioada de observație, perioada de reorganizare judiciară și falimentul).

– În cuprinsul art. 15 alin. (1) și (2) din legea criticată, legiuitorul nu a operat nicio distincție referitoare la etapele insolvenței. Condițiile expres prevăzute se limitează doar la a stabili un plafon maxim de plată în cuantum de 3 salarii medii brute pe economie, precum și o perioadă de referință de 3 luni calendaristice care trebuie să fie anterioare formulării cererii de plată și care, de asemenea, trebuie să preceadă sau să succeadă datei deschiderii procedurii de insolvență. Aceste criterii sunt suficiente pentru a asigura un just echilibru între interesul salariaților de a-și recupera creanțele salariale și interesul public al neîmpovărării bugetului public.

– Interpretarea instanței supreme este discriminatorie pentru că îi înlătură de la beneficiul acestor prevederi pe acei salariați ai căror angajatori și-au continuat activitatea după deschiderea procedurii insolvenței și fără ridicarea dreptului de administrare, adică au parcurs perioada de observație și apoi au intrat în procedura reorganizării (pe baza unui plan acceptat), ajungând, în final, la procedura de faliment. Cererile depuse pentru plata creanțelor salariale pentru acești salariați au fost respinse, întrucât perioada pentru care a fost solicitată plata a depășit primele 3 luni ulterioare deschiderii procedurii insolvenței.

– Or, salariații angajatorului intrat în insolvență au aceeași situație cu cea a salariaților care au continuat să lucreze la un angajator care, ulterior deschiderii procedurii insolvenței, își continuă activitatea pe baza planului de reorganizare și care eșuează apoi ori față de care se produce un eveniment neprevăzut care determină concedierea acestora.

– Astfel, drept urmare a deciziei instanței supreme, sunt excluși din sfera de ocrotire a normei criticate salariații ale căror creanțe s-au născut în perioada de observație/reorganizare, dar în proximitatea deschiderii procedurii falimentului, în pofida faptului că angajatorii insolvenți achitaseră și pentru această perioadă contribuțiile obligatorii la Fondul de garantare a creanțelor salariale, organizat și administrat de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă.

– Se susține încălcarea principiului egalității și al nediscriminării sub aspectul beneficiului măsurilor de protecție socială – contrar art. 16 alin. (1) și (2) și art. 41 alin. (2) din Constituție -, atât între salariații ai căror angajatori sunt supuși unor forme de procedură a insolvenței diferite, cât și între angajatori, în pofida faptului că aceștia își achită în mod egal contribuțiile la Fondul de garantare a creanțelor salariale.

– Se mai arată că Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut abstracție de caracterul de protecție socială al dispozițiilor art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 200/2006, principiul protecției sociale fiind guvernat, la rândul său, de principiile contributivității și obligativității, precum și de acela al universalității obligației de plată a creanțelor salariale, astfel cum rezultă chiar din preambulul Legii nr. 200/2006. Or, universalității obligației de plată a angajatorului ar trebui să îi corespundă și o universalitate a obligației de plată a Fondului către salariații firmelor aflate în insolvență, indiferent de caracterul acestei proceduri (perioada de observație, reorganizare sau faliment). De altfel, se afirmă că în acest sens au fost interpretate și aplicate dispozițiile legale criticate timp de 12 ani, până la pronunțarea Deciziei nr. 16/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Totodată, această interpretare este vădit neconstituțională în ipoteza procedurilor de insolvență în care nu există bunuri în averea debitoarei, a căror valorificare să permită satisfacerea măcar în parte a creanțelor salariale, norma care se vrea a avea caracter de protecție socială pierzându-și astfel sensul. Se mai arată că distincțiile operate prin decizia mai sus menționată nu sunt prevăzute de lege, astfel că au fost încălcate atât principiul în virtutea căruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face, cât și principiul potrivit căruia legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, și nu al neaplicării.

Obiectul excepției de neconstituționalitate

Dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 25 mai 2006, au următorul cuprins:

“(2) Perioada prevăzută la alin. (1) este perioada anterioară datei la care se solicită acordarea drepturilor și precedă sau succedă datei deschiderii procedurii insolvenței.”

Dispozițiile la care norma criticată face trimitere prevăd următoarele:

– Art. 15 alin. (1):

“(1) Creanțele salariale prevăzute la art. 13 alin. (1) lit. a), c), d) și e) se suportă pentru o perioadă de 3 luni calendaristice.”;

– Art. 13 alin. (1) lit. a), c), d) și e):

“(1) Din resursele Fondului de garantare se suportă, în limitele și în condițiile prevăzute în prezentul capitol, următoarele categorii de creanțe salariale:

  1. a)salariile restante;

(…)

c)plățile compensatorii restante, în cuantumul stabilit în contractul colectiv de muncă și/sau în contractul individual de muncă, în cazul încetării raporturilor de muncă;

d)compensațiile restante pe care angajatorii au obligația de a le plăti, potrivit contractului colectiv de muncă și/sau contractului individual de muncă, în cazul accidentelor de muncă sau al bolilor profesionale;

e)indemnizațiile restante, pe care angajatorii au obligația, potrivit legii, de a le plăti pe durata întreruperii temporare a activității”.

CCR despre Decizia nr. 16/2018 a ÎCCJ

– Prin Decizia nr. 16 din 5 martie 2018, – Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind sesizată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile vizând interpretarea și aplicarea art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 200/2006, coroborat cu art. 7 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 200/2006, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.850/2006, a avut de examinat următoarea chestiune de drept:

Dacă, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, coroborate cu prevederile art. 7 din Normele metodologice:

  • perioada de maximum 3 luni, pentru care Fondul de garantare poate prelua și plăti creanțele salariale ale angajatorului în insolvență, se situează în intervalul de referință de 3 luni imediat anterioare deschiderii procedurii de insolvență – 3 luni imediat ulterioare deschiderii procedurii de insolvență sau această perioadă poate cuprinde oricare 3 luni calendaristice raportate la data deschiderii procedurii de insolvență, anterior deschiderii procedurii, dar cu respectarea termenului general de prescripție sau ulterior deschiderii procedurii, până la închiderea acesteia;
  • perioada de maximum 3 luni, pentru care Fondul de garantare poate prelua și plăti creanțele salariale ale angajatorului în insolvență, se raportează exclusiv la data deschiderii procedurii insolvenței sau se poate raporta și la data intrării angajatorului în faliment, în situația în care dreptul de administrare al angajatorului nu a fost ridicat odată cu deschiderea procedurii de insolvență.

– Prin decizia antereferită, instanța supremă a admis sesizarea și a stabilit următoarele:

  • perioada de maximum 3 luni, pentru care Fondul de garantare poate prelua și plăti creanțele salariale ale angajatorului în insolvență, se situează în intervalul de referință de 3 luni imediat anterioare deschiderii procedurii de insolvență – 3 luni imediat ulterioare deschiderii procedurii de insolvență;
  • perioada de 3 luni, pentru care Fondul de garantare poate prelua și plăti creanțele salariale ale angajatorului în insolvență, se raportează exclusiv la data deschiderii procedurii insolvenței.

Decizia CCR

În finalul analizei cauzei, Curtea Constituţională a constatat că dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006 sunt suficient de flexibil redactate încât să permită interpretarea și aplicarea lor cazuală, de către judecătorul-sindic și autoritățile în drept să conlucreze pentru acordarea creanțelor salariale angajaților îndreptățiți, astfel fiind atins scopul Legii nr. 200/2006 (și al Directivei 80/987/CEE) și respectat art. 41 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) din Constituție. Însă acest text capătă valențe neconstituționale în condițiile în care, pentru acordarea celor 3 salarii cuvenite angajaților debitorului aflat în stare de insolvență, sunt excluse, în opera de interpretare și aplicare a sa, etapele ulterioare datei deschiderii procedurii insolvenței.

Analizând criticile de neconstituționalitate formulate, Curtea admite excepția de neconstituționalitate şi constată că dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 5 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt neconstituționale.

Decizia nr. 565/2020 a CCR, pronunțată în ședința din data de 8 iulie 2020 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 1056 din 10 noiembrie 2020.

www.lege5.roRapid actualizată, platforma legislativă Indaco Lege5 este instrumentul ideal pentru urmărirea modificărilor legislative, mai ales în contexul decretării stării de urgență pe teritoriul României.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here