Curtea Constituţională, fie printr-un control a priori, fie printr-unul a posteriori, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. a), b), c) şi d), se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea lor de către Preşedintele României, a tratatelor sau a altor acorduri internaţionale, a regulamentelor Parlamentului, precum şi asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, excepţii ridicate în faţa instanţelor de judecată sau de arbitraj comercial.
Aşadar, controlul de constituţionalitate nu se răsfrânge asupra tuturor actelor emise de autorităţile publice în exercitarea propriilor atribuţii, ci doar asupra celor mai importante, aflate în vârful ierarhiei actelor normative prin forţa lor juridică. Ori, în principiu, actele autorităţilor şi organelor executivului sunt emise sau adoptate în vederea organizării sau a organizării executării actelor normative cu o forţă juridică primară, precum este legea sau ordonanţa, actele executivului excedând controlului de constituţionalitate şi făcând, de regulă, obiectul controlului în contenciosul administrativ.
Însă, prin actele precizate, expresis verbis, de textul constituţional ca făcând obiectul controlului de constituţionalitate se regăseşte şi unul dintre actele emise de către Guvern, respectiv ordonanţa. Raţiunea legiuitorului constituant de a înscrie o astfel de prevedere în Constituţie s-a bazat pe faptul că ordonanţa este expresie a delegării atributului legiferării Guvernului, în condiţii constituţionale prestabilite constituţional şi legal, de către Parlament.
Prevederea Constituţiei – art. 146 lit. d) – nu distinge asupra cărei ordonanţe se va putea realiza acest control, ştiut fiind că regimul nostru constituţional cunoaşte două astfel de acte, respectiv ordonanţe simple, legale, emise în temeiul unei legi de abilitare a Parlamentului, în limitele stabilite de art. 108, coroborate cu cele ale art. 115 alin. (1)-(3) din Constituţie, precum şi ordonanţe de urgenţă.
De altfel, o asemenea diferenţiere nu ar fi fost justificată, cu atât mai mult cu cât observăm domeniul în care pot fi emise aceste ordonanţe, respectiv doar în domeniul legilor ordinare în cazul ordonanţelor simple, dar şi în domeniul legilor organice, cu limitele impuse prin alin. (6) al art. 146 din Constituţie, în situaţia ordonanţelor de urgenţă.
Orice diferenţiere sub acest aspect ar fi însemnat, implicit, că este limitat controlul de constituţionalitate al Curţii doar la una dintre cele două categorii de legi, ori Constituţia nu distinge, în ceea ce priveşte forţa juridică a acestora, niciuna dintre ele nefiind adoptată în vederea aplicării celeilalte, distincţiile dintre acestea reducându-se la aspecte de ordin material (domeniile în care pot fi adoptate) şi formal (procedura ce trebuie respectată în vederea adoptării lor).
Cu atât mai mult, judecătorul constituţional nu va putea face o asemenea distincţie. Aşadar, controlul de constituţionalitate a posteriori va putea să vizeze orice ordonanţă adoptată de Guvern.
Pe de altă parte, în cazul în care legea de abilitare a prevăzut în acest sens, ordonanţa simplă va trebui să fie adoptată prin lege de către Parlament, obligativitatea supunerii acestor ordonanţe aprobării legislativului fiind elementul facultativ al legii de abilitare.
Spre deosebire, ordonanţele de urgenţă, în mod obligatoriu, vor fi depuse la Parlament, care le va aproba sau respinge printr-o lege, depunerea ordonanţei de urgenţă la autoritatea legislativă reprezintă una dintre condiţiile cumulative necesar a fi îndeplinite de către Guvern pentru ca ordonanţa de urgenţă să poată intra în vigoare.
În acest context, se ridică următoarele întrebări: Ce se întâmplă dacă, până la data pronunţării Curţii Constituţionale, ordonanţa a fost aprobată sau respinsă, printr-o lege, de către Parlament? Se mai justifică, în aceste condiţii, controlul de constituţionalitate efectuat de către Curte?
O primă distincţie ce trebuie să fie făcută, în formularea răspunsului, are în vedere aprobarea sau respingerea ordonanţei simple sau de urgenţă prin legea adoptată de către Parlament. Astfel, dacă prin lege Parlamentul respinge ordonanţa, controlul de constituţionalitate ar fi fost justificat doar dacă deciziile Curţii ar fi produs efecte juridice cu caracter retroactiv, situaţie imposibilă, şi nu doar pentru viitor, după cum se prevede expres prin art. 147 alin. (4) din Constituţie, controlul rămânând astfel fără obiect.
Dacă ordonanţa a fost aprobată cu modificări sau/şi completări de către Parlament, considerăm că judecătorul constituţional va trebui să aprecieze dacă, prin modificările sau/şi completările aduse, legiuitorul ordinar a înlăturat aspectele apreciate a fi neconstituţionale. În situaţia în care răspunsul ar fi unul afirmativ, controlul de constituţionalitate nu s-ar mai justifica.
În situaţia opusă, Curtea Constituţională se va pronunţa printr-o decizie motivată asupra aspectelor neconstituţionale, aceasta neputându-şi extinde implicit controlul asupra legii de aprobare. Însă, pentru a înlătura neconstituţionalitatea acesteia din urmă sau doar a unora dintre prevederile sale, controlul de constituţionalitate va putea fi şi unul a priori, aşadar, anterior promulgării legii, control căruia ordonanţele îi excedpentru că, deşi, material, sunt legislative, organic sunt administrative, nefiind adoptate după aceeaşi procedură ca legea şi nefiind, aşadar, supuse promulgării de către Preşedintele României.
În cazul în care dispoziţiile din ordonanţe sau din legile de aprobare sau de aprobare cu completări şi/sau modificări în vigoare sunt declarate ca fiind neconstituţionale, Parlamentul sau, după caz, Guvernul, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, are obligaţia de a pune de acord aceste prevederi cu cele ale Constituţiei într-un interval de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României al deciziei Curţii Constituţionale, în caz contrar, prevederile respective îşi încetează efectele. În toată această perioadă, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Tocmai pentru ca modificarea prevederilor legii sau ordonanţei declarate ca fiind neconstituţionale să poată fi, cât mai curând, modificate în sensul celor dispuse de Curtea Constituţională, aceasta va comunica deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe sau a unor dispoziţii din acestea şi celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. În consecinţă, Constituţia noastră nu a consacrat o excepţie de la principii precum cel al monopolului legislativ al Parlamentului sau cel al simetriei potrivit căruia autoritatea competentă a adopta un act este competentă şi a-l modifica, nepermiţând Curţii Constituţionale decât a constata neconstituţionalitatea unor dispoziţii din actele normative menţionate sau chiar a acestora, nu şi a le modifica, a le declara nule sau a le abroga.
În ceea ce priveşte obiectul controlului de neconstituţionalitate exercitat de către Curtea Constituţională cu privire la ordonanţe sau la dispoziţii din ordonanţe, precum şi cu privire la legile de aprobare a acestora, precum şi a legii de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe simple, generic vorbind, acesta va avea în vedere respectarea limitelor stabilite prin Constituţie pentru adoptarea acestor acte.
Spre exemplu, în cazul ordonanţelor simple, Curtea va declara neconstituţională orice astfel de ordonanţă care va fi adoptată în domeniul legilor organice sau, mai grav, a legilor constituţionale sau care va fi adoptată de Guvern, fără ca în prealabil să fie adoptată de către Parlament legea de abilitare în acest caz sau, deşi această lege a fost adoptată, ordonanţa nu a fost adoptată în vreunul dintre domeniile expres precizate în aceasta.
Cât priveşte ordonanţele de urgenţă, Curtea Constituţională a fost deseori nevoită a aprecia dacă situaţia sau situaţiile invocată/e de către Guvern pentru adoptarea acesteia/acestora puteau fi considerate situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, urgenţa acesteia fiind motivată în chiar cuprinsul ordonanţei.
Deşi după cum am mai menţionat, celelalte acte ale executivului nu pot forma obiectul controlului de constituţionalitate, am apreciat şi noi că în ceea ce priveşte decretul emis de Preşedintele României pentru a stabili obiectul şi data referendumului, controlul de legalitate se poate realiza doar de către Curtea Constituţională odată cu verificarea modalităţii de îndeplinire a condiţiilor procedurale pentru organizarea referendumului în virtutea prevederilor art. 146 lit. i) din Constituţie.
Fragmentul este extras din lucrarea scrisă de lector univ. dr. Oana Şaramet şi asist. univ. drd. Ana Maria Toma-Bianov, Facultatea de Drept din Braşov, Universitatea Transilvania.
Lucrarea a fost publicată în cartea “Repere actuale din Jurisprudenţa Curţii Constituţionale”, al cărei autor este domnul Silviu Gabriel BARBU.
Cartea a fost realizată de editura Indaco Systems în parteneriat cu Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Transilvania din Braşov şi se găseşte în librăria Indaco.