Art. 67 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului prevede că dacă plata contribuției la întreținerea copilului nu este posibilă, instanța obligă părintele apt de muncă să presteze între 20 și 40 de ore lunar pentru fiecare copil, acțiuni sau lucrări de interes local, pe durata aplicării măsurii de protecție specială, pe raza administrativ-teritorială în care are domiciliul sau reședința.

Dispoziţiile legale citate mai sus au făcut obiectul unei critici de neconstituţionalitate, autorului excepției considerând că astfel este încălcat principiul constituţional al legalității referitor la egalitatea în drepturi și interzicerea muncii forțate. De asemenea, au fost invocate prevederile art. 4 – Interzicerea sclaviei și a muncii forțate din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 2 alin. (1) din Convenția nr. 29/1930 privind munca forțată sau obligatorie, adoptată de Organizația Internațională a Muncii.

Motivarea excepţiei de neconstituţionalitate

În fapt s-a susţinut că prevederile legale criticate creează o situație discriminatorie între persoanele care se încadrează în ipoteza juridică a normei criticate, cărora nu li se solicită acordul în vederea prestării unui număr de ore de muncă lunar, în cadrul unor acțiuni sau lucrări de interes local, pe de o parte, și persoanele cărora li s-a aplicat pedeapsa închisorii, care poate fi amânată, respectiv, a cărei exercitare poate fi suspendată, sub supraveghere, în condițiile art. 83 și, respectiv, art. 91 din Codul penal, dacă infractorul și-a manifestat acordul de a presta muncă neremunerată în folosul comunității. Astfel, se arată că este creată o inegalitate juridică, prin reglementarea diferită a existenței sau nu a acestui acord. De asemenea, se mai arată că prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale referitoare la interzicerea muncii forțate, invocând în acest sens Hotărârea din 23 noiembrie 1983 a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire la definirea noțiunii de „muncă forțată”.

Considerentele pentru care CCR a respins excepţia de neconstituţionalitate

Curtea a respins, ca neîntemeiată, critica de neconstituţionalitate. Pentru a se pronunţa astfel, Curtea făcut trimitere la decizii anterioare, precum şi la acte internaţionale în materie. Iată principalele argumente invocate de Curte.

– Prevederile criticate sunt cuprinse în capitolul III „Protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi”, secțiunea a 2-a Plasamentul din Legea nr. 272/2004 și stabilesc reguli în cazul în care plata contribuției la întreținerea copilului cu privire la care s-a dispus măsura plasamentului nu este posibilă. În acest caz, instanța obligă părintele apt de muncă să presteze între 20 și 40 de ore lunar pentru fiecare copil, acțiuni sau lucrări de interes local, pe durata aplicării măsurii de protecție specială, pe raza administrativ- teritorială în care are domiciliul sau reședința.

– Dispozițiile Legii fundamentale nu definesc sintagma „muncă forțată”. În consecință, aplicând dispozițiile art. 20 alin. (1) din Constituție, Curtea a procedat la interpretarea acestei sintagme în concordanță cu pactele și tratatele internaționale de referință în materie la care România este parte, respectiv Convenția nr. 29 din 18 iunie 1930 privind munca forțată sau obligatorie, adoptată de Organizația Internațională a Muncii, ratificată prin Decretul nr. 213/1957, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974. Astfel, art. 2 pct. 1 din Convenția nr. 29/1930 privind munca forțată sau obligatorie prevede că „termenul «muncă forțată sau obligatorie» va însemna orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bunăvoie”. În sfera acestui concept nu sunt cuprinse, potrivit art. 2 pct. 2 lit. b) din Convenție, „orice muncă sau serviciu făcând parte din obligațiile civice normale ale cetățenilor unei țări pe deplin independentă„ și nici „muncile mărunte de la sat, adică muncile executate în interesul direct al colectivității de către membrii acesteia, munci care deci pot fi considerate ca obligații civice normale ce revin membrilor colectivității, cu condiția ca populația însăși sau reprezentanții săi direcți să aibă dreptul să se pronunțe asupra justeței acestor munci”, potrivit art. 2 pct. 2 lit. e) din Convenție. Tot astfel, art. 8 paragraful 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966, stabilind la alin. a) că „nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie„, precizează la alin. c) următoarele: „nu se consideră muncă forțată sau obligatorie” în sensul prezentului paragraf: „(…) (IV) orice muncă sau orice serviciu care fac parte din obligațiile cetățenești normale”.

– Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu definește munca forțată sau obligatorie, precizând la art. 4 paragraful 3 lit. d) că nu poate fi considerată muncă forțată sau obligatorie munca sau serviciul care face parte din „obligațiile civile normale„. Cu toate acestea, jurisprudența în materie a CEDO evidențiază faptul că, în discuție, este vorba de obligații de ordin financiar, fiscal, de securitate social.

– Art. 5 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene stabilește că „Nimeni nu poate fi constrâns să efectueze o muncă forțată sau obligatorie„. Pe cale de consecință, obligarea părintelui la prestarea unor activități sau lucrări de interes local, potrivit normelor de lege supuse controlului de constituționalitate, nu se încadrează în sfera sintagmei „muncă forțată” și nu încalcă art. 42 din Constituție.

– Nu poate fi reținută pretinsa discriminare invocată de autorii excepției referitoare la inegalitatea juridică creată prin reglementarea diferită a necesității existenței sau nu a acordului de a presta muncă neremunerată în folosul comunității, în ipoteza reglementată de textul de lege criticat, pe de o parte, și, respectiv, în cazul persoanelor cărora li s-a aplicat pedeapsa închisorii, pe de altă parte, întrucât tratamentul juridic diferit, criticat în prezenta cauză, își are justificarea obiectivă în situațiile juridice diferite în care se află destinatarii celor două norme juridice invocate. Astfel, cele două categorii de persoane invocate de autorii excepției, respectiv părinții care, în lipsa contribuției bănești la întreținerea copilului pentru care s-a dispus măsura plasamentului, sunt obligați la prestarea unui număr de ore de muncă, lunar, în cadrul unor acțiuni sau lucrări de interes local, în timpul aplicării măsurii de protecție specială a copilului, pe de o parte, și persoanele condamnate la o pedeapsă privativă de libertate, pe de altă parte, se află în situații juridice diferite. Prin urmare, diferența de tratament juridic este justificată, în mod obiectiv și rațional, de situațiile juridice diferite în care se regăsesc destinatarii normei legale.

Decizia nr. 795/2019 a CCR, pronunțată în ședința din data de 3 decembrie 2019 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 169 din 2 martie 2020