În susţinerea acestui principiu, în cauza C-29/10 Heiko Koelzsch vs. statul Luxemburg, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a avut în vedere obiectivul de a se asigura o protecţie adecvată angajatului în calitate de parte contractantă aflată în poziţia cea mai defavorizată.
Convenţia de la Roma privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale în materie civilă şi comercială prevede că, în principiu, contractul de muncă este guvernat de legea aleasă de părţi.
Totuşi, această alegere nu poate avea ca rezultat privarea angajatului de protecţia minimă care îi este asigurată prin normele imperative ale legii care ar fi fost aplicabilă în absenţa alegerii (articolul 6). Astfel, în cazul în care părţile nu au ales legea aplicabilă, contractul de muncă este guvernat de legea ţării în care angajatul “îşi desfăşoară în mod obişnuit munca”, sau, cu titlu subsidiar, de legea ţării în care este situată unitatea angajatoare, dacă angajatul nu îşi desfăşoară în mod obişnuit munca într-o singură ţară. Cu titlu de excepţie, contractul este guvernat de dreptul ţării cu care prezintă cele mai strânse legături.
În cazul în speţă, dedus judecăţii, domnul Heiko Koelzsch, cu domiciliul in Germania, a fost angajat în anul 1998 ca şofer pentru transporturi internaţionale de societatea de drept luxemburghez Gasa Spedition Luxembourg SA – care a fost preluată de societatea Ove Ostergaard Luxembourg SA – specializată în transportul de flori şi de alte plante din Danemarca către destinaţii situate în principal în Germania, dar şi în alte ţări europene. Camioanele deţinute de Gasa sunt staţionate în Germania, unde societatea nu dispune de sediu social şi nici de birouri. Camioanele sunt înmatriculate în Luxemburg, iar şoferii sunt afiliaţi la sistemul de securitate socială luxemburghez. Contractul de muncă al domnului Koelzsch, semnat în anul 1998, prevedea, în caz de litigiu, aplicarea legii luxemburgheze.
Ca urmare a anunţului privind restructurarea Gasa şi reducerea activităţii cu mijloacele de transport care pleacă din Germania, salariaţii au creat, în anul 2001, în Germania, un comitet de întreprindere din care domnul Koelzsch a făcut parte ca membru supleant. Printr-o scrisoare din 13 martie 2001, directorul Gasa a reziliat contractul de muncă al dlui. Koelzsch, cu începere de la 15 mai 2001.
După ce a sesizat instanţele germane care s-au declarat necompetente teritorial, dl. Koelzsch a chemat în judecată firma Ove Ostergaard Luxembourg SA, succesoare în drepturi a societăţii Gasa, la Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Luxemburg, pentru a obţine obligarea acesteia la plata de despăgubiri pentru concediere abuzivă, precum şi a unei indemnizaţii compensatorii pentru lipsa preavizului şi pentru plăţile salariale restante. Dl. Koelzsch a susţinut că, deşi dreptul luxemburghez era cel aplicabil contractului de muncă, nu trebuia să fie privat de protecţia garantată, în temeiul Convenţiei de la Roma, prin aplicarea normelor imperative din legea germană care interzice concedierea membrilor comitetului de intreprindere (“Betriebsrat”), în absenţa alegerii de către părţi. Prin urmare, potrivit aprecierilor dlui. Koelzsch, concedierea sa este nelegală în temeiul legislaţiei germane şi în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Federale pentru Litigii de Muncă, care a extins interzicerea concedierii şi la membrii supleanţi.
Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Luxemburg a considerat că litigiul era supus numai dreptului luxemburghez, soluţie confirmată de Curtea de Apel şi de Curtea de Casaţie din Luxemburg.
În consecinţă, domnul Koelzsch a sesizat, în luna martie 2007, Tribunalul Districtual din Luxemburg cu o acţiune în despăgubire împotriva statului luxemburghez pentru aplicarea greşită, de către instanţele naţionale, a dispoziţiilor din Convenţia de la Roma.
Sesizată cu soluţionarea apelului declarat de domnul Koelzsch, Curtea de Apel din Luxemburg a decis să solicite Curţii de Justiţie să stabilească dacă, în cazul în care un angajat îşi desfăşoară munca în mai multe ţări, însă revine în mod sistematic într-una dintre acestea, trebuie să se considere că legea acestei ţări are vocaţie să se aplice în calitate de “lege a ţării în care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit munca” în sensul Convenţiei de la Roma.
In cadrul hotărârii pronunţate la solicitarea Curţii de Apel din Luxemburg , Curtea de Justiţie a Uniunii Europene aminteşte că articolul 6 din Convenţia de la Roma instituie norme de conflict speciale în privinţa contractelor individuale de muncă. Aceste norme derogă de la cele care privesc libertatea de alegere a legii aplicabile şi criteriile de determinare a acesteia în absenţa unei astfel de alegeri. Astfel, articolul 6 din convenţia amintită limitează libertatea de alegere a legii aplicabile. Acesta prevede că părţile la contract nu pot, prin acordul lor, să excludă aplicarea normelor imperative ale legii care ar fi aplicabilă contractului în absenţa unei astfel de alegeri. În continuare, acelaşi articol 6 prevede criterii de legătură specifice care sunt, în primul rând, cele al ţării în care angajatul “îşi desfăşoară în mod obişnuit munca” şi, în al doilea rând, în lipsa unui astfel de loc, cel al sediului “prin care a fost angajat”.
Curtea a constatat că, în această privinţă, Convenţia de la Roma urmăreşte să asigure o protecţie adecvată angajatului. Prin urmare, în cazul în care angajatul îşi desfăşoară activitatea în mai multe state contractante, Convenţia trebuie interpretată în sensul că garantează aplicabilitatea primului criteriu care face trimitere la legea statului în care, în executarea contractului, angajatul se achită de cea mai mare parte a obligaţiilor sale faţă de angajatorul său şi, aşadar, la legea locului în care sau din care angajatul îşi desfăşoară în mod efectiv activităţile profesionale şi, în lipsa unui punct central al afacerilor, la legea locului în care acesta îşi desfăşoară cea mai mare parte a activităţilor sale.
Astfel, legea aplicabilă este determinată de statul în care angajatul îşi exercită funcţia economică şi socială, întrucât mediul profesional şi politic influenţează munca. Prin urmare, în măsura posibilului, trebuie garantată respectarea normelor de protecţie a angajaţilor prevăzute de dreptul ţării în cauză.
Acest criteriu al locului de desfăşurare a activităţilor profesionale trebuie interpretat în mod larg şi trebuie aplicat atunci când, precum în speţa de faţă, angajatul îşi desfăşoară activitatea profesională în mai multe state contractante, în măsura în care instanţa naţională poate să determine statul cu care munca prezintă o legătură semnificativă.
Prin urmare, Curtea de Apel are datoria să interpreteze în mod larg acest criteriu de legătură instituit prin Convenţia de la Roma, pentru a stabili dacă domnul Koelzsch şi-a desfăşurat în mod obişnuit munca într-unul din statele contractante şi pentru a stabili în care dintre acestea.
În acest scop, luând în considerare natura muncii în sectorul transporturilor internaţionale, instanţa naţională trebuie să ţină seama de ansamblul elementelor care caracterizează activitatea angajatului.
Aceasta trebuie în special să decidă în care stat este situat locul pornind de la care angajatul îşi efectuează misiunile de transport, primeşte instrucţiunile cu privire la misiunile sale şi îşi organizează munca, precum şi locul în care se află instrumentele de muncă. Instanţa naţională trebuie să verifice de asemenea care sunt locurile în care transportul este efectuat în principal, locurile de descărcare a mărfurilor, precum şi locul unde angajatul se întoarce după misiunile sale.
*
În textul hotărârii CJUE se face trimitere la Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie 1980 (JO 1980, L 266, p. 1, JO 2007, L 347, p. 3). Convenţia de la Roma a fost înlocuită prin Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I) (JO L 177, p. 6). Intrucât acest regulament se aplică contractelor încheiate după 17 decembrie 2009, nu îşi găseşte aplicarea în prezenta cauză.
*
MENŢIUNE: Trimiterea preliminară permite instanţelor din statele membre ca, în cadrul unui litigiu cu care sunt sesizate, să adreseze Curţii întrebări cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unui act al Uniunii. Curtea nu soluţionează litigiul naţional. Instanţa naţională are obligaţia de a soluţiona cauza conform deciziei Curţii. Această decizie este obligatorie, în egală măsură, pentru celelalte instanţe naţionale care sunt sesizate cu o problemă similară.
*
Prezentarea deciziei de mai sus a făcut obiectul comunicatului de presă al CJUE nr.21/11 din 15 martie 2011.