Sesizată pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează – în cadrul unei recente decizii – aspecte legate de conflictele colective de muncă. Decizia nr. 56/2020 a fost publicată în Monitorul oficial nr. 1193 din 8 decembrie 2020.
Curtea de Apel București a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: interpretarea sintagmei „la cererea părții interesate” din art. 142 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011, respectiv dacă se referă numai la părțile semnatare ale contractului colectiv de muncă sau dacă oricare salariat poate cere constatarea nulității în nume personal.
Norma de drept
Art. 142 din Legea dialogului social nr. 62/2011 prevede:
(1) Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă care sunt negociate cu încălcarea prevederilor art. 132 sunt lovite de nulitate.
(2) Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanțele judecătorești competente, la cererea părții interesate, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție. (…)”
Expunerea succintă a litigiului
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Teleorman, reclamanții, 15 salariați ai Companiei Naționale de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A. – Sucursala Regională de Căi Ferate Craiova au chemat în judecată compania națională și sucursala menționată, solicitând constatarea nulității absolute a prevederilor art. 29 alin. (2) teza întâi din contractul colectiv de muncă pentru perioada 2017-2018, obligarea pârâtelor să le plătească drepturile bănești cuvenite pentru munca suplimentară prestată peste programul normal de 8 ore pe zi în perioada 1 iunie 2015-20 decembrie 2015, anume un spor de 75% din salariul de bază pentru orele suplimentare efectuate în timpul săptămânii, conform art. 122 și art. 123 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii), și un spor de 100% din salariul de bază pentru orele suplimentare efectuate în perioada repausului săptămânal sau a sărbătorilor legale, conform art. 142 din Codul muncii, obligarea pârâtelor la plata drepturilor bănești cuvenite pentru munca suplimentară prestată peste programul normal de 8 ore pe zi în perioada 21 decembrie 2015-1 iunie 2018, anume un spor de 95% din salariul de bază pentru orele suplimentare efectuate în timpul săptămânii, conform pct. VIII din anexa nr. 5 la contractele colective de muncă încheiate la nivelul unității pentru anii 2015-2017 și 2017-2018, și un spor de 100% din salariul de bază pentru orele suplimentare efectuate în perioada repausului săptămânal sau a sărbătorilor legale, conform art. 142 din Codul muncii.
Tribunalul a respins, ca nefondată cererea, reşinând, între altele, următoarele.
– Referitor la clauza cuprinsă în art. 29 din contract, în perioada în care activitatea de mișcare este suspendată salariații nu prestează efectiv sarcinile de serviciu care le revin, ci au doar obligația de a fi prezenți la serviciu, astfel că sunt salarizați cu 70% din salariul de bază aferent timpului de muncă respectiv. Practic, în această perioadă, deși nu se prestează efectiv muncă, salariaților le sunt aplicabile dispozițiile art. 111 din Codul muncii, potrivit cărora timpul de muncă reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează muncă, se află la dispoziția angajatorului și îndeplinește sarcinile și atribuțiile sale conform contractului individual de muncă.
– Negocierea de către patronat și sindicatele reprezentative din unitate a clauzei din contractul colectiv de muncă, fiind respectate dispozițiile art. 37 din Codul muncii, potrivit cărora „drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă”, în conformitate cu dispozițiile art. 132 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, „clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege”. Sub acest aspect, instanța de fond a apreciat că prevederea din art. 29 alin. (2) teza întâi din contractul colectiv de muncă este în concordanță cu dispozițiile art. 111 din Codul muncii și ale art. 132 din Legea nr. 62/2011.
– Instanța de fond a înlăturat susținerile reclamanților referitoare la faptul că Tribunalul Iași a constatat nulitatea absolută a clauzei din art. 29 alin. (2) teza întâi din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2015-2017, avându-se în vedere faptul că acel contract și-a încetat aplicabilitatea, în prezent fiind încheiat un nou contract colectiv de muncă pe anii 2017-2018.
– În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, instanța de fond a avut în vedere reglementarea din art. 45 alin. (7) din contractul colectiv de muncă, potrivit căreia „orele în care salariatul prestează muncă peste durata normală a programului de lucru sunt ore suplimentare”, apreciind că dispozițiile art. 120 și art. 123 din Codul muncii nu au fost încălcate de pârâte, deoarece clauza contractului colectiv de muncă cu privire la spor este conformă legii. Clauza contestată de reclamanți nu contravine dispozițiilor art. 122, art. 123 și art. 142 din Codul muncii, întrucât aceștia, în perioadele de suspendare a activității de mișcare, nu prestează efectiv muncă în favoarea angajatorului, ci se află la dispoziția acestuia fără a îndeplini nicio sarcină de serviciu, așteptând doar reluarea activității de mișcare.
– Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, care au solicitat admiterea acțiunii. În opinia apelanților-reclamanți, eroarea esențială a instanței de fond este aceea de a considera că dispozițiile art. 29 din contractul colectiv de muncă respectă întocmai prevederile art. 111 din Codul muncii referitoare la definiția timpului de muncă. Raționamentul instanței de fond este acela că orele de suspendare a activității de mișcare, deși sunt ore în care salariații nu prestează efectiv sarcinile de serviciu, singura obligație fiind aceea de a fi prezenți la serviciu, reprezintă o componentă a timpului de muncă. Se omite conținutul imperativ al art. 112 alin. (1) din Codul muncii, în conformitate cu care „pentru salariații angajați cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână”. În condițiile în care activitatea apelanțilorreclamanți se desfășoară într-un program special de 12-24, 12-48 de ore, instanța de fond a ignorat graficele de lucru și nu a constatat că aceste ore de suspendare a activității de mișcare excedează norma de muncă și trebuie privite ca ore suplimentare și plătite ca atare, conform dispozițiilor art. 112, art. 115 și art. 120 din Codul muncii. Or, nelegalitatea prevederilor art. 29 din contractul colectiv de muncă rezidă tocmai în faptul că angajatorul tratează orele de suspendare a activității de mișcare în afara dispozițiilor legale, plătind salariaților care efectuează ore „peste norma lunară” un spor de 70% din salariul de bază. Aplicarea dispozițiilor art. 29 din contractul colectiv de muncă conduce la o situație de fapt în care nu se respectă legislația în vigoare, în sensul că prestarea unor ore de muncă în perioada de suspendare a activității de mișcare, care nu sunt luate în calcul nici în norma de lucru, nici ca ore suplimentare în afara normei de lucru, duce la nerespectarea timpului de repaus, la depășirea limitei legale maximale în care se poate efectua muncă suplimentară.
– Instanța, din oficiu, a pus în discuție necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile asupra problemei de drept vizând interpretarea sintagmei „la cererea părții interesate” utilizate de legiuitor în art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, atunci când reglementează nulitatea clauzelor contractului colectiv de muncă.
Înalta Curte de Casație și Justiție
ÎCCJ a respins sesizarea, analiza condițiilor de admisibilitate conducând la concluzia că acestea nu sunt întrunite. Pentru scopurile acestui material de prezentare, reţinem pe scurt argumente care pot fi de interes practic pentru cititori.
– Legitimarea procesuală activă nu formează obiect al vreunor dezbateri contradictorii în procesul aflat pe rolul instanței de trimitere, cel puțin până la data sesizării de față, așa încât soluționarea cauzei în fond nu are nicio legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se pretinde; cu atât mai puțin s-ar putea reține un raport de dependență.
– Nici condiția referitoare la noutatea chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită nu este îndeplinită. În evaluarea cerinței noutății, relevantă nu este atât data adoptării normei legale, ci dezvoltarea unei jurisprudențe în materie. Jurisprudența majorităţii instanțelor din ţară (care au răspuns la solicitarea ÎCCJ), recunosc legitimarea procesuală activă a reclamanților salariați, în mod individual.
– Stabilirea persoanelor legitimate procesual activ să pretindă instanței de judecată constatarea nulității unei clauze din contractul colectiv de muncă trebuie să pornească de la natura mixtă a contractului colectiv de muncă, căruia i se atașează, alături de dimensiunea contractuală, și una normativă, conferind efectelor sale caracter erga omnes, dar și de la prevederile art. 134 din Legea nr. 62/2011, care indică părțile unui asemenea contract: ele sunt angajatorii și angajații; nu în ultimul rând, necesitatea de a proteja salariații împotriva unei potențiale stări de pasivitate a sindicatului ar trebui să fie avută și ea în vedere. De asemenea, cum nulitatea din dreptul muncii ocrotește, în principiu, un interes general, derivat din protecția salariaților în cadrul raporturilor de muncă, partea interesată, la care se referă art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, ar trebui să fie înțeleasă ca neexcluzând salariatul, privit în mod individual.
– Rațiuni practice, care țin în principal de înlăturarea dificultăților presupuse de participarea la negocierea și la semnarea contractului colectiv de muncă a unui număr ridicat de angajați, au determinat legiuitorul să prevadă ca aceștia să fie reprezentați de sindicat sau de alte persoane, pe care textul legal le numește „reprezentanți” ai lor, atunci când nu există sindicat. Împuternicirea unei entități, pentru a semna un contract, nu este însă aptă să transfere către semnatar calitatea de parte contractantă, o asemenea concluzie fiind impusă de normele specifice mandatului. Așadar, de principiu, în considerarea calității lor de părți în contractul colectiv de muncă, angajații au, în nume propriu, calitate procesuală activă să formuleze o acțiune în declararea nulității unei clauze din contractul colectiv de muncă.
– Legea îi recunoaște sindicatului calitatea procesuală activă numai în acțiunile formulate în numele membrilor lui.
