20 Septembrie, 2019

Constituie infracțiune exercitarea activităților de avocat de către persoane care nu fac parte din formele de organizare profesionale prevăzute de legea avocaturii?

De dată recentă, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 816/03.11.2015 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) nr. 15/21.09.2015 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizând interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 348 din Codul penal (corespondent al art. 281 din Codul penal anterior), în ipoteza exercitării activităţilor specifice profesiei de avocat de către persoane care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările ulterioare.

Recursul în interesul legii s-a impus a fi formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie având în vedere că problema de drept ce a format obiectul recursului respectiv fusese soluţionată diferit de către instanţele judecătoreşti, constatându-se existenţa a două orientări jurisprudenţiale divergente.

Astfel, potrivit unei orientări jurisprudenţiale, instanţele au considerat că persoanele care nu fac parte din formele de organizare profesională consacrate prin Legea nr. 51/1995 republicată, cu modificările ulterioare, şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor structuri constituite în temeiul unor hotărâri judecătoreşti, săvârşesc infracţiunea prevăzută de art. 348 din Codul penal (art. 281 din Codul penal anterior).

Într-o altă abordare, dimpotrivă, instanţele au considerat că persoanele mai sus menţionate nu pot fi trase la răspundere penală pentru comiterea infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, motivat de lipsa formei de vinovăţie prevăzute de lege.

ÎCCJ a admis recursul în interesul legii formulat de   către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  şi, în consecinţă, a constatat că „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 348 din Codul penal (…) fapta unei persoane care exercită activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul unor entităţi care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constituie infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi prevăzută de art. 348 Cod penal.

De menţionat că, potrivit art. 517 alin. 4 din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării Decizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 15/21.09.2015  în Monitorul Oficial al României, Partea I (adică de la data de 3 noiembrie 2015).

Pentru a ajunge la pronunţarea hotărârii mai sus amintite, instanţa supremă a avut în vedere următoarele considerente:

Practica neunitară ce a format obiectul recursului în interesul legii a fost generată de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 348 din Codul penal (corespondent al art. 281 din Codul penal anterior) în ipoteza exercitării activităţilor specifice profesiei de avocat de către persoane care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare.

În esenţă, aspectele care au condus la o jurisprudenţă neunitară au vizat, pe de o parte, latura obiectivă a infracţiunii, cu referire la condiţia săvârşirii faptei “fără drept”, iar, pe de altă parte, latura subiectivă a acesteia, cu referire la forma de vinovăţie cu care au acţionat persoanele cercetate pentru comiterea acestei infracţiuni.

Potrivit art. 348 din Codul penal, constituie infracţiuneexercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi pentru care legea cere autorizaţie ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale“.

Textul de lege are corespondent în legislaţia penală anterioară în cuprinsul art. 281 din Codul penal şi nu a suferit modificări de natură a influenţa problema de drept ce constituie obiectul recursului în interesul legii.

Din economia normelor de incriminare sus-menţionate rezultă că pentru a fi întrunită latura obiectivă a infracţiunii este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe:

  • profesia sau activitatea pentru care legea cere autorizaţie să fie exercitată fără drept sau în alte condiţii decât cele legale;
  • legea specială să prevadă expres că săvârşirea unei astfel de fapte (exercitarea fără drept a acelei profesii) se sancţionează potrivit legii penale.

Reglementarea art. 348 din Codul penal are caracterul unei norme cadru (“norme în alb”), întrucât nu indică profesiile sau activităţile a căror exercitare fără drept, sau în alte condiţii decât cele legale, constituie infracţiune; aceste profesii sau activităţi sunt reglementate prin legi speciale extrapenale care, stabilind pentru fiecare în parte condiţiile şi limitele de exercitare, completează în acest fel prevederile-cadru ale art. 348 din Codul penal.

În acest sens se reţine că art. 26 din Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, stipulează că: “Exercitarea oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat şi prevăzută la art. 3 de către o persoană fizică sau juridică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou şi pe tabloul avocaţilor acelui barou constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.”

În ce priveşte verificarea îndeplinirii condiţiei exercitării “fără drept” a profesiei de avocat, aceasta presupune analiza modului în care sunt reglementate organizarea şi exercitarea profesiei de avocat în România (…).

Din succesiunea în timp a actelor normative (Legea nr. 1.709/04.12.1864 pentru corpul de advocaţi, Legea din 12.03.1907 pentru organizarea corpului de advocaţi, Legea din 21.02.1923 pentru organizarea şi unificarea corpului de avocaţi, Legea din 28.12.1931 (Decret nr. 4.221) pentru organizarea Corpului de Advocaţi, Decretul-lege din 26.10.1939 pentru numirea şi funcţionarea comisiunilor interimare la Uniunea avocaţilor şi la Barourile avocaţilor din ţară, Legea nr. 509/05.09.1940 pentru organizarea Corpului de avocaţi din România, Legea nr. 3/17.01.1948 pentru desfiinţarea Barourilor şi înfiinţarea Colegiilor de Avocaţi din România, Decretul nr. 39/1950 privitor la profesiunea de avocat, Decretul nr. 281/1954 pentru organizarea avocaturii în Republica Populară Română, Decretul-lege nr. 90/28.02.1990 privind unele măsuri pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în România, Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat) rezultă că formele de organizare la nivel teritorial a profesiei de avocat, indiferent de denumirea acestora (“barouri”, “colegii”), nu au fost niciodată desfiinţate în România, operaţiunea juridică utilizată de legiuitor fiind aceea a transformării persoanei juridice, în sensul că prin acelaşi act normativ s-a prevăzut desfiinţarea persoanelor juridice existente, concomitent cu înfiinţarea în locul acestora a unor alte persoane juridice, ca succesoare în drepturi şi obligaţii ale celor dintâi.

Aceeaşi este situaţia şi în privinţa formelor de organizare la nivel naţional (“Uniunea Avocaţilor din România”, “Uniunea Barourilor din România”, “Uniunea Colegiilor de Avocaţi din România” “Consiliul Central al Colegiilor de Avocaţi”, “Uniunea Naţională a Barourilor din România”), cu singura menţiune că pentru o scurtă perioadă de timp, între 14.02.1950 (data publicării în Buletinul Oficial a Decretului nr. 39/1950) şi 21.07.1954 (data publicării în Buletinul Oficial a Decretului nr. 281/1954), profesia de avocat a rămas fără o structură organizatorică la nivel naţional.

Din această perspectivă, se poate spune că în România a existat o continuitate a organizării şi exercitării profesiei de avocat, iar înfiinţarea persoanelor juridice succesoare s-a făcut direct în temeiul legii, fără nicio altă formalitate ulterioară.

Organizarea exercitării prin lege a profesiei de avocat, ca, de altfel, a oricărei activităţi ce reprezintă interes pentru societate este firească şi necesară în vederea stabilirii competenţei, a modului şi mijloacelor în care se exercită profesia, precum şi a limitelor dincolo de care s-ar încălca drepturile altor persoane sau categorii profesionale.

Legiuitorul a reglementat prin legi speciale toate activităţile care contribuie la realizarea interesului public, organizându-le în asociaţii profesionale ce dobândesc personalitate juridică în temeiul acestor legi.

În acest context, Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, reglementează forme unice şi exclusive de organizare profesională a avocaţilor în România, în sensul că această profesie poate fi exercitată numai de avocaţi înscrişi în barou (existând şi funcţionând câte un singur barou în fiecare judeţ), component din Uniunea Naţională a Barourilor din România (U.N.B.R.), ca unică structură naţională a ordinului profesional al avocaţilor din România [a se vedea art. 1 alin. (2), art. 10 alin. (2) şi art. 60 alin. (1) din lege].

Mai mult, deşi acest lucru era de domeniul evidenţei, prin Legea nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, s-a interzis în mod expres constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R., sub sancţiunea nulităţii de drept a actelor de constituire şi de înregistrare a acestora  (…).

Totodată, art. 82 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege (devenit art. 113 după republicarea legii) statuează că “la data intrării în vigoare a legii persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

De asemenea, de la aceeaşi dată “încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi” (…).

Realitatea socială care a impus aceste modificări a constat în “practicarea activităţilor avocaţiale de către persoane fără calitate legală”, menţionându-se în acest context că “s-au înregistrat chiar cazuri în care instanţe judecătoreşti au încuviinţat prin hotărâri înfiinţarea şi funcţionarea de asemenea practici ilegale”.

Chestiunea referitoare la modul de exercitare a profesiei de avocat în România a format obiectul analizei Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, Curtea Constituţională a statuat că “avocatura este un serviciu public care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. Astfel se explică de ce condiţiile de organizare şi exercitare a profesiei de avocat sunt prevăzute într-o lege specială şi nu se supun normei generale cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, cu modificările ulterioare.

Totodată, s-a reţinut că: “deşi avocatura este o profesie liberală şi independentă, exercitarea sa trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, a căror respectare trebuie asigurată inclusiv prin aplicarea unor măsuri coercitive, raţiuni care au impus constituirea unor structuri organizatorice unitare şi prohibirea constituirii în paralel a altor structuri destinate practicării aceleiaşi activităţi, fără suport legal.

La rândul său, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, având a se pronunţa asupra asistenţei juridice acordate în procesul penal unui învinuit sau inculpat de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2014, a reţinut că: “câtă vreme dispoziţiile din actul normativ arătat, având caracter de lege specială cu privire la modul de exercitare a profesiei de avocat, conţin anumite cerinţe imperative, este de la sine înţeles că nu este posibilă îndeplinirea unei asemenea profesii în afara cadrului instituţionalizat de acea lege“, astfel încât asistenţa juridică acordată de către o asemenea persoană echivalează cu lipsa de apărare a învinuitului sau inculpatului.

De asemenea, declarând inadmisibilă cererea ce i-a fost adresată de o asociaţie din România, care a reclamat încălcarea libertăţii de asociere prevăzută de art. 11 din Convenţia Europeană, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că “printre obiectivele statutare ale asociaţiei figura crearea de barouri, ceea ce contravenea prevederilor Legii nr. 51/1995 care interzice crearea de barouri şi exercitarea profesiei de avocat în afara Uniunii Avocaţilor din România“, aceasta din urmă neputând fi analizată ca o asociaţie în sensul art. 11 din Convenţie, căci “ordinele profesiilor liberale sunt instituţii de drept public, reglementate de lege şi care urmăresc scopuri de interes general“.

Prin urmare, apare ca fiind evident faptul că singura modalitate legală de exercitare a profesiei de avocat este cea prevăzută de Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, şi este condiţionată de înscrierea în tabloul unui barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, formă de organizare profesională unică şi exclusivă.

Această condiţie nu este îndeplinită în cazul persoanelor care exercită activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul unor entităţi paralele cu cele care fiinţează în mod legal şi sunt succesoare în drepturi ale celor existente anterior, chiar dacă aceste entităţi ar utiliza, contrar dispoziţiilor legale exprese, denumiri identice.

Simpla invocare a dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, în deciziile emise de aceste entităţi, nu poate să conducă la concluzia dobândirii calităţii de avocat în mod legal, în condiţiile în care emitentul nu are abilitatea conferită de lege de a organiza examenul de accedere în profesia de avocat, fiind în realitate doar o structură paralelă înfiinţată pentru eludarea dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004.

Într-o asemenea ipoteză, este îndeplinită cerinţa exercitării “fără drept” a activităţilor specifice profesiei de avocat, esenţială pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 348 din Codul penal.

Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii se comite cu intenţie directă (când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea faptei) sau indirectă (când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui).

Or, aşa cum s-a arătat, Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, reglementează în mod explicit condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a profesa avocatura în România, iar prin modificările aduse odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2004 a fost instituită în mod expres interdicţia de a se constitui şi de a funcţiona barouri în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România, cu referire, de asemenea, explicită la activităţile desfăşurate anterior intrării în vigoare a legii, a căror continuare după această dată “constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale”.

Prin urmare, persoanele care exercită activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul unor barouri paralele cu cele care fiinţează în temeiul legii, indiferent dacă acestea au fost/vor fi (fost) constituite după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2004 ori au existat şi anterior, dar şi-au continuat activitatea ulterior acestei date, au reprezentarea subiectivă a faptului că acţionează dincolo de cadrul legal în vigoare, căci acesta are suficientă precizie şi claritate pentru a permite destinatarilor ei să îl înţeleagă şi să-şi conformeze conduita dispoziţiilor sale, fiind astfel exclusă posibilitatea invocării erorii, ca o cauză de neimputabilitate prevăzută de art. 30 din Codul penal.

Cu alte cuvinte, latura subiectivă a infracţiunii analizate se află în strânsă legătură cu latura ei obiectivă, mai precis cu cerinţa esenţială a exercitării “fără drept” a activităţilor specifice profesiei de avocat, a cărei îndeplinire conduce la concluzia că o persoană aflată într-o asemenea situaţie acţionează cu intenţia de a leza valorile sociale ocrotite prin norma juridică incriminatoare, urmând ca organele judiciare să analizeze in concreto vinovăţia fiecărei persoane cercetate pentru săvârşirea acestei infracţiuni.

Ai nevoie de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF, de AICI!

comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu