22 Noiembrie, 2019

Conflicte de muncă: nemulțumiri privind reglementările legale aplicabile

Două dosare – conexate la CCR – ridică mai multe critici de neconstituţionalitate privind Codul muncii şi procedura civilă, respinse, de altfel, de Curte. Merită, însă, semnalate, atât nemulţumirile exprimate de petenţi, cât şi argumentarea în motivarea respingerii

Fără a mai intra în detalii pe fiecare dosar, vom reţine chestiunile care au dus la sesizarea Curţii Constituţionale. 

- A fost ridicată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 268 din Codul muncii, reglementări care privesc termenul în care pot fi formulate cererile referitoare la plata unor drepturi salariale neacordate. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 268 alin. (1) din Codul muncii au un conținut diferit față de cele ale art. 211 din Legea dialogului social nr. 62/2011, care reglementează aceeași materie (respectiv termenul de prescripție de 3 ani în materia conflictelor de muncă având ca obiect plata drepturilor salariale neacordate) și nu este clar dacă dispozițiile acestui din urmă act normativ abrogă sau au caracter de lege specială în raport cu reglementarea Codului muncii. În celălalt dosar – conexat la sesizarea la CCR – autorul susţine că termenul de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 nu ține cont de realitățile socioeconomice, respectiv de faptul că milioane de români lucrează în străinătate, inclusiv în regim de detașare transnațională, pe perioade ce depășesc perioada de prescripție de 3 ani, astfel că accesul la justiție devine iluzoriu. 

- Au fost criticate dispozițiile art. 453 din Codul de procedură civilă, cu titlul marginal Acordarea cheltuielilor de judecată, unde, la alin. (1) se prevede că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Autorul excepției susține că acestea sunt contrare art. 21 din Constituție și art. 4, art. 6, art. 17 și art. 18 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, arată că soluția corectă pe care ar trebui să o prevadă legiuitorul ar fi aceea de a înlocui formula imperativă “va fi obligată” cu formula permisivă “va putea fi obligată“, lăsând la îndemâna instanțelor de judecată și posibilitatea respingerii în totalitate a cererii de plată a cheltuielilor de judecată, cel puțin a onorariului avocatului, în situații în care aceasta se justifică față de cazul concret din dosar. De asemenea, consideră că în legislația muncii ar trebui introdusă o dispoziție care să deroge de la dispozițiile art. 453 din Codul de procedură civilă, astfel încât angajații care contestă deciziile de concediere să nu fie obligați la suportarea cheltuielilor de judecată în situația în care aceste contestații sunt respinse. În România, salariatul este împiedicat să se adreseze justiției, întrucât nu și-ar putea permite să achite cheltuielile de judecată angajatorului dacă va cădea în pretenții. Mai mult, angajatorii împreună cu firmele de avocatură angajate stabilesc tarife abuzive, uneori fictive. Chiar dacă dispozițiile Codului de procedură civilă permit reducerea onorariului avocatului, acest lucru se întâmplă foarte rar în practică. Totodată, susține că noțiunea de culpă procesuală este complexă și amplă, neputând fi echivalată cu împrejurarea că părții i s-a respins contestația deși a manifestat bună-credință și a depus toate diligențele pentru soluționarea în condiții rezonabile a cauzei și cu cheltuieli minimale. Mai arată că soluția legislativă criticată impune condiții excesive în sarcina individului ce nu sunt proporționale raportat la cerințele de interes general referitoare la buna administrare a justiției.

S-a mai apreciat că în legislația muncii ar trebui introdusă o dispoziție care să deroge de la dispozițiile art. 453 din Codul de procedură civilă, astfel încât angajații care contestă deciziile de concediere să nu fie obligați la suportarea cheltuielilor de judecată în situația în care aceste contestații sunt respinse

Ce a reţinut CCR pentru a da soluţia de respingere a sesizării 

Curtea constată că incidente sunt doar prevederile art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, care privesc termenul în care pot fi formulate cererile referitoare la plata unor drepturi salariale neacordate. Aceste dispoziții de lege au următoarea redactare:

(1) Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: [...] c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.

De asemenea, obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie și dispozițiile art. 453 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora:

“(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.”

Totodată, obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie și dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora “(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.” 

Curtea s-a pronunţat numai asupra chestiunii privind termenul de prescripţie de trei ani.

- Examinând excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003, Curtea constată că Legea dialogului social nr. 62/2011 a prevăzut în art. 211 lit. c) că “Cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate după cum urmează: [] c) plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate și restituirea unor sume care au format obiectul unor plăți nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.” Autorul excepției invocă existența unei reglementări paralele, întrucât atât dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, cât și cele ale art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 s-ar referi la aceeași materie.

Față de această critică, Curtea reține că ipoteza legală aplicabilă autorului excepției, vizând termenele în care pot fi adresate instanțelor de judecată cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă referitor la plata unor drepturi salariale neacordate, criticată ca fiind neconstituțională, nu se suprapune cu reglementarea Legii nr. 62/2011, astfel că susținerea potrivit căreia textul de lege criticat ar fi lipsit de claritate și previzibilitate este neîntemeiată.

- Cât privește critica potrivit căreia termenul de 3 ani stabilit de art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 ar aduce atingere dreptului de acces la justiție, Curtea apreciază ca fiind relevante cele reținute prin Decizia nr. 210/2015, potrivit cărora instituirea unui termen de prescripție de 3 ani în materia conflictelor de muncă având ca obiect plata drepturilor salariale neacordate “are ca justificare asigurarea securității și stabilității raporturilor juridice și necesitatea soluționării într-un termen rezonabil a conflictului de muncă izvorât din neplata acestor drepturi, în interesul legitim al fiecăreia dintre părțile litigante. Prin prescripție se stinge doar dreptul la acțiune în sens material, deci posibilitatea titularului dreptului de creanță de a obține, pe calea silită, îndeplinirea obligației subiectului pasiv. Așadar, prescripția nu stinge dreptul subiectiv în substanța lui, drept care continuă să subziste, și nici obligația corelativă, care va putea fi executată de bunăvoie. De asemenea, în această materie sunt aplicabile dispozițiile Codului civil referitoare la suspendarea sau întreruperea curgerii termenului de prescripție“. 

Decizia nr. 358/2019 a CCR, publicată în Monitorul Oficial nr. 817 din 9 octombrie 2019.

Ai nevoie de Decizia nr. 358/2019? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!
comentarii

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu