În Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 49/15.01.2021  a fost publicată Decizia CCR nr.   699/06.10.2020 și menţionăm faptul că, potrivitart.147 alin.4 din Constituţie, de la data publicării (în cazul de față de la data de 15.01.2021) decizia CCR  este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.

Menționăm faptul că, prin decizia mai sus-amintită, CCR, cu unanimitate de voturi, a respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că  dispozițiile art. 83 și art. 85 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Care este conținutul textelor legale menționate de CCR în Decizia nr. 699/06.10.2020  ?

Art. 83 din Legea nr. 263/2010:“Pensia de urmaș se cuvine copiilor și soțului supraviețuitor, dacă susținătorul decedat era pensionar sau îndeplinea condițiile pentru obținerea unei pensii.”;

Art. 85 din Legea nr. 263/2010:“(1) Soțul supraviețuitor are dreptul la pensie de urmaș pe tot timpul vieții, la împlinirea vârstei standard de pensionare, dacă durata căsătoriei a fost de cel puțin 15 ani.

  • În cazul în care durata căsătoriei este mai mică de 15 ani, dar de cel puțin 10 ani, cuantumul pensiei de urmaș cuvenit soțului supraviețuitor se diminuează cu 0,5% pentru fiecare lună, respectiv cu 6,0% pentru fiecare an de căsătorie în minus.”

Cum și-a motivat autoarea -în esență- excepţia de neconstituţionalitate?

Curtea de Apel Iași – Secția litigii de muncă și asigurări sociale a considerat că aceste texte de lege sunt contrare art. 16 alin. (1) din Constituție, referitor la egalitatea în drepturi a cetățenilor, respectiv art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, Curtea de Apel Iași – Secția litigii de muncă și asigurări sociale a susținut, în esență, că dispozițiile art. 83 și art. 85 din Legea nr. 263/2010 sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție privind egalitatea de tratament și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în măsura în care exclud perioada de concubinaj anterioară căsătoriei de la stabilirea dreptului la pensie de urmaș a soțului supraviețuitor. Astfel, a considerat că normele de lege criticate reprezintă, din punct de vedere normativ, o ingerință legală în dreptul la libera exprimare manifestat prin opțiunea de conviețuire, instituind o inechitate de tratament între persoanele care au calitatea de soți, pe de o parte, și cei care se găsesc în relații de familie de facto (de concubinaj), de a beneficia de drepturile de urmaș. Legea română nu recunoaște concubinajul ca formă de conviețuire, art. 259 din Codul civil definind căsătoria ca “uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii, în scopul de a întemeia o familie”. Or, o uniune liberă ca cea a concubinajului are, practic, același scop ca și căsătoria, constând în acordarea de sprijin material, moral unul față de celălalt. Faptul că legiuitorul nu recunoaște existența unei astfel de uniuni nu poate justifica singur și prin el însuși o inechitate de tratament, cum este cea reținută de prevederile art. 83 și art. 85 din Legea nr. 263/2010.

Majoritatea statelor europene au legiferat concubinajul mai ales ca urmare a numărului mare de copii născuți din cupluri necăsătorite. Astfel, pe locul întâi se află Islanda cu 65% dintre copii proveniți din relații de concubinaj, urmată de Danemarca și Suedia cu 55%, în timp ce în Marea Britanie proporția este de 40%.

Curtea de Apel Iași – Secția litigii de muncă și asigurări sociale a arătat că, în ultimii ani, concubinajul este forma modernă de conviețuire, preferată căsătoriei, deși în relația de concubinaj nu există drepturi și obligații de genul celor reglementate prin lege pentru căsătorie. Însă aceasta vizează doar pe concubini, întrucât copiii născuți în afara căsătoriei, respectiv dintr-o relație de concubinaj, se bucură de același regim de ocrotire ca orice copil din căsătorie. Legea prevede asimilarea copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie. De asemenea, dispozițiile art. 315 din Codul de procedură civilă menționează concubinul printre persoanele care nu pot fi ascultate ca martori în procesul civil, fiind inclus în aceeași dispoziție alături de soț, fostul soț, logodnic, respectiv în categoria persoanelor care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți. Or, apreciază că este discriminatoriu ca într-o anumită procedură aceste categorii să fie situate pe poziții de similaritate, iar în ceea ce privește acordarea/recunoașterea unor drepturi să se aprecieze că acestea nu sunt în situații similare.

În susținerea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia a invocat și cele reținute de CCR prin Decizia nr. 562/19.09.2017, potrivit cărora nerecunoașterea dreptului de a refuza să dea declarații în calitate de martor persoanelor care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți aduce atingere art. 16 din Constituție, în condițiile în care art. 177 alin. (1) din Codul penal definește noțiunea de “membru de familie” prin includerea persoanelor care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc. Consideră că relevantă în considerentele deciziei menționate este similitudinea stabilită de CCR între relația de concubinaj cu relațiile dintre soți, fiind apreciate ca “relații asemănătoare”, neexistând nicio diferență relevantă între partenerii de viață căsătoriți și cei implicați într-o uniune consensuală.

Curtea de Apel Iași – Secția litigii de muncă și asigurări sociale a apreciat că, astfel cum legiuitorul penal a apreciat că nu există temei pentru ca aceste categorii de persoane ce intră în sfera noțiunii de “familie” să nu beneficieze de protecție penală similară cu cea acordată cuplurilor căsătorite, nu există niciun temei și nicio justificare obiectivă care să instituie diferența de tratament juridic, din perspectiva legii pensiilor și a asigurărilor sociale între persoanele căsătorite și persoanele care au stabilit legături asemănătoare acelora dintre soți, cum este dreptul recunoscut exclusiv soțului supraviețuitor la pensie de urmaș.

Tot în susținerea excepției de neconstituționalitate, autoarea excepției a  invocat și prevederile art. 1 și art. 2 din Directiva 2000/78/CE a Consiliului de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, precum și cele reținute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin Hotărârea din 1.04.2008, pronunțată în Cauza C-267/06 Tadao Maruko împotriva Versorgungsanstalt der deutschen Buhnen, în sensul că refuzul de a acorda partenerilor de viață dreptul la pensia de urmaș reprezintă o discriminare directă bazată pe orientarea sexuală, dacă se presupune că soții supraviețuitori și partenerii de viață supraviețuitori se află într-o situație asemănătoare în ceea ce privește această pensie.

 

Cum a motivat CCR -în esență- decizia sa?

Examinând excepția de neconstituționalitate, CCR a constatat că dispozițiile art. 83 și art. 85 din Legea nr. 263/2010 fac parte din capitolul IV – “Pensii”, secțiunea a 5-a, care reglementează “Pensia de urmaș”. Aceasta este una dintre categoriile de pensii care se acordă în sistemul public de pensii, alături de pensia pentru limită de vârstă, pensia anticipată, pensia anticipată parțială și pensia de invaliditate.

În vederea obținerii unei pensii de urmaș, legiuitorul a prevăzut mai multe condiții. Astfel, așa cum se precizează chiar în art. 83 din Legea nr. 263/2010, este necesar ca susținătorul decedat să fi fost pensionar sau să fi îndeplinit condițiile pentru obținerea unei pensii.

O altă condiție privește calitatea persoanelor care pot solicita acordarea pensiei de urmaș, respectiv raporturile pe care le-au avut cu persoana decedată. În acest sens, legiuitorul a stabilit că de acest tip de pensie pot beneficia copiii, până la vârstele reglementate de art. 84 din aceeași lege, și soțul supraviețuitor. Premisa avută în vedere este aceea că persoana decedată, prin obligațiile ce rezultă din raporturile de familie, a avut rolul de “susținător” al familiei sale, iar dispariția sa afectează nivelul de trai al celor aflați în întreținerea sa. Astfel, se impune a fi amintit că, potrivit art. 48 alin. (1) din Constituție, părinții au dreptul și îndatorirea de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor, iar potrivit art. 325 alin. (1) și (2) din Codul civil, soții sunt obligați să își acorde sprijin material reciproc și să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei.

Cât privește condițiile în care soțul supraviețuitor poate beneficia de pensie de urmaș, CCR a reținut că legea prevede acordarea acesteia dacă solicitantul a împlinit vârsta standard de pensionare și dacă durata căsătoriei a fost de cel puțin 15 ani. Dacă durata căsătoriei este mai mică de 15 ani, dar de cel puțin 10 ani, cuantumul pensiei de urmaș cuvenit soțului supraviețuitor se diminuează cu 0,5% pentru fiecare lună, respectiv cu 6,0% pentru fiecare an de căsătorie în minus (art. 83 din Legea nr. 263/2010).

În același timp însă, punând accentul pe dimensiunea socială a statului român, așa cum este aceasta consacrată în art. 1 alin. (3) din Constituție, cât și pe obligația de a asigura protecția persoanelor cu handicap, prevăzută de art. 50 din Legea fundamentală, legiuitorul a prevăzut că, în cazul în care soțul supraviețuitor este o persoană cu invaliditate de gradul I sau II, acesta are dreptul la pensie de urmaș dacă durata căsătoriei a fost de cel puțin un an, indiferent de vârstă, iar în situația în care decesul soțului susținător s-a produs ca urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale și dacă soțul supraviețuitor nu realizează venituri lunare din activități dependente, aflându-se în una dintre situațiile prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I lit. a) și b) sau pct. II din Legea nr. 263/2010, ori dacă acestea sunt mai mici de 35% din câștigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, dreptul la pensie de urmaș nu este condiționat de durata căsătoriei (art. 86 din Legea nr. 263/2010).

Tot în vederea susținerii familiei rămase fără sprijinul financiar al unuia dintre soți, ca urmare a decesului acestuia, precum și în spiritul art. 49 din Constituție din care derivă obligația statului de a asigura protecția copiilor și a tinerilor, legiuitorul a prevăzut că soțul supraviețuitor care are în îngrijire, la data decesului susținătorului, unul sau mai mulți copii în vârstă de până la 7 ani, beneficiază de pensie de urmaș până la data împlinirii de către ultimul copil a vârstei de 7 ani, în perioadele în care nu realizează venituri lunare din activități dependente, aflându-se în una dintre situațiile prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I lit. a) și b) sau pct. II, sau dacă acestea sunt mai mici de 35% din câștigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat (art. 88 din Legea nr. 263/2010).

În situația în care soțul supraviețuitor nu îndeplinește condițiile referitoare la vârsta legală de pensionare și/sau durata minimă a căsniciei, prevăzută de art. 85 din Legea nr. 263/2010 – respectiv 10 ani -, nu este o persoană cu invaliditate de gradul I sau II și nici nu are copii în întreținere, în condițiile art. 88 din aceeași lege, legiuitorul a prevăzut acordarea unei pensii de urmaș pe o perioadă de 6 luni de la data decesului, dacă în această perioadă nu realizează venituri lunare din activități dependente, aflându-se în una dintre situațiile prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I lit. a) și b) sau pct. II din Legea nr. 263/2010, sau dacă acestea sunt mai mici de 35% din câștigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat (art. 87 din Legea nr. 263/2010). Altfel spus, legiuitorul a instituit acordarea unui ajutor temporar pentru soțul supraviețuitor care are capacitate de muncă, nu a împlinit vârsta legală de pensionare și nu realizează venituri din activități dependente sau veniturile realizate sunt apreciate ca fiind mici. În aceeași ipoteză se încadrează și persoanele a căror căsnicie a avut o durată mai mică de 10 ani.

Așa cum reiese din motivarea excepției de neconstituționalitate, critica de neconstituționalitate este formulată pornind de la situația unor persoane de sex diferit, a căror căsnicie, cu o durată mai mică de 10 ani, a încetat ca urmare a decesului unuia dintre soți. Prin urmare, soțul supraviețuitor nu poate beneficia de pensie de urmaș decât pe o perioadă de 6 luni de la data decesului. Instanța de judecată, care a formulat excepția de neconstituționalitate, apreciază că soțul supraviețuitor este discriminat, întrucât nu este luată în calcul, în vederea acordării pensiei de urmaș, și perioada în care soții au trăit în concubinaj anterior căsătoriei și care poate fi asimilată, în opinia sa, relațiilor de familie.

Față de această critică, CCR a reținut că, potrivit art. 48 alin. (1) din Constituție, “familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.” Așa cum s-a subliniat însă și în doctrină, noțiunea de familie este complexă, întrucât include atât o dimensiune morală și afectivă, cât și o dimensiune socială și una juridică, iar prevederile art. 26 alin. (1) din Constituție, care prevăd că “autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată” au în vedere toate aceste dimensiuni. Prin urmare, așa cum CCR a reținut în jurisprudența sa, deși Constituția nu definește noțiunea de “viață familială”, este necesar să fie avute în vedere cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căreia noțiunea de “viață de familie”, apărată prin art. 8 din Convenție, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie și poate include alte relații de facto (a se vedea Hotărârea din 3 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Van der Heijden împotriva Olandei, precitată). Cu alte cuvinte, există “viață de familie” și în cazul unei relații de fapt echivalente căsătoriei. Pentru acest motiv, CCR a reținut că rațiunea reglementării dreptului de refuz al audierii ca martor subzistă și în cazul persoanelor care au relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul, de vreme ce scopul substanțial al instituirii acestui drept îl reprezintă protecția “vieții de familie” având o importanță majoră în societate, indiferent de existența unei înregistrări formale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 562/19.09.2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837/23.10.2017, paragraful 35).

CCR a apreciat însă că asimilarea relațiilor de concubinaj sub anumite aspecte cu relațiile dintre soți și protecția acordată acestora în respectul prevederilor constituționale ale art. 26 nu poate fi interpretată ca punând un semn de egalitate între situația persoanelor care au trăit în concubinaj și cea a persoanelor care au ales să se căsătorească. Legislația română reglementează căsătoria ca fiind acel cadru legal care creează o serie de drepturi și obligații reciproce între soți, prevăzute în detaliu în Codul civil. Acestea privesc atât dimensiunea afectivă, de respect și sprijin moral pe care o presupune căsătoria, dar și alegerea unuia dintre regimurile matrimoniale stabilite de lege și asumarea efectelor juridice ale acestuia, stabilirea locuinței familiei și a drepturilor și obligațiilor ce derivă din aceasta, precum și asumarea obligațiilor referitoare la cheltuielile căsătoriei. Consacrarea căsătoriei la nivelul Legii fundamentale ca fundament al familiei relevă opțiunea legiuitorului de a încuraja și oferi un statut special acesteia în raport cu alte forme de trai comun, așa cum este concubinajul.

Împrejurarea că realitatea socială relevă o creștere a numărului relațiilor de concubinaj în detrimentul căsătoriei nu poate fi considerat ca un argument suficient pentru a aprecia că este necesară egalizarea efectelor juridice ce derivă din cele două situații. Atât timp cât, potrivit legii aplicabile, două persoane au dreptul de a se căsători, dar nu o fac, înseamnă că aleg să își asume toate consecințele juridice care derivă din această opțiune, astfel că sunt libere de obligațiile ce revin soților, potrivit legii, dar acceptă și renunțarea la drepturile ce derivă din statutul marital.

Deși conferă un sens larg noțiunii de “viață de familie”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în jurisprudența sa, așa cum este Încheierea din 10.02.2011, pronunțată în Cauza Korosidou contra Greciei, paragraful 64, că, pe terenul articolului 12 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la căsătorie, căsătoria este în mod larg recunoscută ca oferind un statut și drepturi specifice celor care își asumă acest angajament. Protecția căsătoriei constituie, în principiu, un motiv important și legitim pentru a justifica o diferență de tratament între cuplurile căsătorite și cele necăsătorite. Căsătoria se caracterizează printr-un ansamblu de drepturi și obligații care se diferențiază în mod clar de situația unui bărbat și a unei femei care trăiesc împreună. De asemenea, Curtea a amintit că statele se bucură de o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea unei diferențe de tratament diferit între cuplurile căsătorite și cele necăsătorite, mai ales în ceea ce privește politica socială și fiscală, așa cum sunt materia impozitării, cea a pensiilor și a securității sociale.

Tot prin Încheierea din 10 februarie 2011, pronunțată în Cauza Korosidou contra Greciei, paragraful 70, Curtea de la Strasbourg a subliniat că efectele juridice ale unei căsătorii sau ale unui parteneriat civil prin care două persoane decid în mod expres și liber să se căsătorească disting acest tip de relație de alte forme de trai comun. Dincolo de durata sau caracterul solidar al relației, elementul determinant îl reprezintă existența unui angajament public, care este însoțit de o serie de drepturi și obligații de ordin contractual. În același mod în care nu se poate face o analogie între cuplurile căsătorite sau aflate în parteneriat civil, pe de o parte, și cuplurile heterosexuale sau homosexuale în care membrii au ales să trăiască împreună fără a deveni soți sau parteneri civili, absența unui astfel de acord juridic constrângător între reclamanți face ca relația de coabitare, în pofida duratei sale lungi, să fie în mod fundamental diferită de cea existentă între soți sau parteneri civili. În concluzie, Curtea a apreciat că nu se poate vorbi de existența unei speranțe legitime a concubinului de a beneficia de pensie în urma decesului partenerului.

În același sens este și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene care, prin Hotărârea din 19.12.2019, pronunțată în Cauza C-460/18 P, paragraful 72 și următoarele, a reținut că, “deși sub anumite aspecte uniunile de fapt și uniunile legale, precum căsătoria, pot prezenta similitudini, acestea nu pot conduce neapărat la o asimilare între aceste două tipuri de uniune (Hotărârea din 15 aprilie 2010. Gualtieri/Comisia, C-485/08 P, EU:C:2010:188, punctul 75). În fapt, o căsătorie se caracterizează printr-un formalism strict și creează drepturi și obligații reciproce între soți, de un nivel ridicat, printre care se numără obligațiile de asistență și de solidaritate. Pe de altă parte, legiuitorul Uniunii a extins în mod explicit aplicarea, în anumite condiții, a dispozițiilor statutului referitoare la persoanele căsătorite asupra persoanelor legate printr-o uniune consensuală înregistrată. Astfel, în sensul articolului 1d alineatul (1) al doilea paragraf din statut, uniunile consensuale sunt tratate în același mod ca și căsătoria, sub rezerva îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute la articolul 1 alineatul (2) litera (c) din anexa VII la statut. Condițiile prevăzute la această dispoziție includ printre altele cerința ca cuplul să furnizeze un document oficial, recunoscut ca atare de un stat membru sau de orice autoritate competentă a unui stat membru, care să le ateste statutul de parteneri în cadrul unei uniuni consensuale și ca cuplul să nu aibă acces la căsătorie civilă într-un stat membru. Prin urmare, pentru ca o uniune consensuală înregistrată să fie asimilată căsătoriei în sensul statutului, această dispoziție impune ca funcționarul înregistrat ca partener stabil în cadrul unei uniuni consensuale să îndeplinească condițiile legale stabilite în dispoziția menționată. Rezultă din articolul 17 primul paragraf din anexa VIII la statut coroborat cu articolul 1d alineatul (1) al doilea paragraf din acesta că, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute în această dispoziție, un partener în cadrul unei uniuni consensuale poate pretinde beneficiul pensiei de urmaș în urma decesului partenerului său. Pe de altă parte, o uniune de fapt, precum concubinajul, nu respectă aceste caracteristici în măsura în care […] nu face în principiu obiectul unui statut fixat prin lege.”

Prin aceeași hotărâre, paragrafele 87 și următoarele, Curtea de la Luxembourg a reținut că “cerința unei durate minime a căsătoriei la data decesului urmărește evitarea situației în care aceasta ar fi doar un pact asupra unei succesiuni viitoare, motivată mai mult de considerații financiare decât de un proiect de viață în comun. Această condiție privind durata permite, printre altele, combaterea fraudei. Trebuie amintit că principiul interzicerii fraudei și a abuzului de drept constituie un principiu general al dreptului Uniunii, a cărui respectare se impune justițiabililor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 februarie 2018, Altun și alții, C-359/16, EU:C:2018:63, punctul 49, precum și jurisprudența citată). Prin urmare, trebuie să se constate că, pentru a combate abuzurile și chiar frauda, legiuitorul Uniunii dispune de o marjă de apreciere în stabilirea dreptului la o pensie de urmaș. În speță, condiția potrivit căreia căsătoria trebuie să fi durat cel puțin un an pentru ca soțul supraviețuitor să beneficieze de pensia de urmaș vizează să asigure realitatea și stabilitatea relațiilor dintre persoanele în cauză. O astfel de condiție nu pare a fi discriminatorie sau vădit inadecvată în raport cu obiectivul pensiei de urmaș.”

Revenind la situația specifică pusă în vedere de Curtea de Apel Iași – Secția litigii de muncă și asigurări sociale, în calitate de autor al prezentei excepții de neconstituționalitate, CCR a reținut că aceasta se particularizează prin faptul că persoana care solicită dreptul la pensie de urmaș a fost căsătorită cu cel decedat, iar înainte de căsătorie au trăit împreună o perioadă mai lungă, astfel că se ridică problema dacă, prin încheierea căsătoriei, și perioada anterioară poate fi asimilată acesteia astfel încât să dea naștere unor drepturi similare.

Pentru a răspunde acestei întrebări, CCR a amintit că, potrivit art. 47 alin. (2) din Constituție, legiuitorul se bucură de competența exclusivă de a stabili criteriile și condițiile de acordare a pensiilor, dacă prin instituirea tratamentelor juridice diferențiate nu distinge în cadrul categoriei persoanelor care se află în situații identice (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 736/24.10.2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 4/04.01.2007 și Decizia nr. 933/14.12.2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47/22.01.2007).

Așa cum s-a reținut și mai sus, acordarea pensiei de urmaș este condiționată de calitatea de copil sau soț al celui decedat. Cât privește acordarea pensiei doar soțului supraviețuitor și nu persoanelor care au trăit în fapt cu cel decedat, legiuitorul a avut în vedere protejarea și încurajarea relațiilor stabile și continue întemeiate pe căsătorie. În acest sens, CCR a observat faptul că legiuitorul a condiționat acordarea pensiei de urmaș de o durată de cel puțin 10 ani a căsătoriei, fapt ce exprimă nu doar o determinare obiectivă, ce ține de resursele financiare ale statului care influențează stabilirea criteriilor și limitelor de acordare a drepturilor de asigurări sociale, dar și intenția de a proteja viața de familie întemeiată pe căsătorie. Or, așa cum reiese și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și cea a Curții Europene de Justiție a Uniunii Europene, legiuitorul național se bucură de libertatea de a stabili reglementări prin care să susțină relațiile de familie întemeiate pe căsătorie și care conferă drepturi specifice soților.

CCR a apreciat că, în măsura în care ar încuraja asimilarea relațiilor de concubinaj relațiilor dintre soți în vederea stabilirii dreptului la pensie de urmaș, legiuitorul ar relativiza importanța cerinței referitoare la durata căsătoriei, fragilizând protecția acordată acestei instituții. Astfel, soțul supraviețuitor ar putea folosi perioada în care a trăit cu fostul soț înainte de căsătorie pentru a reduce, în fapt, numărul de ani de căsătorie necesari obținerii pensiei de urmaș, acesta devenind o condiție derizorie.

În plus, CCR a considerat că, dacă ar admite că numărul de ani de căsătorie prevăzut de lege pentru a obține pensia de urmaș poate fi complinit prin adăugarea perioadei trăite împreună în afara căsătoriei, instanța de contencios constituțional s-ar substitui, cu încălcarea principiului separației puterilor în stat, legiuitorului, care, așa cum s-a arătat mai sus, se bucură de competența exclusivă de a reglementa condițiile de acordare a drepturilor de asigurări sociale ținând cont atât de valorile sociale protejate, cât și de resursele financiare disponibile.

www.lege5.roRapid actualizată, platforma legislativă Indaco Lege5 este instrumentul ideal pentru urmărirea modificărilor legislative, mai ales în contexul decretării stării de urgență pe teritoriul României.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here