Două recente critici de neconstituţionalitate (conexate de CCR) pun în discuţie încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu în cazul salariatei/salariatului care se află în plata stimulentului de inserție şi concedierea pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare sau a falimentului angajatorului.

Motivare

Din analiza celor două cauze, conexate, CCR a reținut următoarele:

– Curtea de Apel Pitești a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor. Excepția a fost ridicată de angajator în calea de atac a apelului declarat împotriva Sentinței civile din 2017, pronunțată într-o cauză având ca obiect contestația formulată împotriva unei decizii de concediere.

– Tribunalul Brașov a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. b) și alin. (4) din acelaşi act normativ, excepție ridicată de angajator tot într-o cauză având ca obiect contestația formulată împotriva unei decizii de concediere.

– În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarele acesteia susțin, în esență, că dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 111/2010 generează o imunitate absolută a salariatului care se află în perioada în care primește stimulentul de inserție și nu poate fi concediat indiferent de motivul concedierii, deci nici pentru fapte care, în temeiul art. 61 lit.

a) din Codul muncii, constituie abateri disciplinare, creându-se astfel o situație privilegiată, nejustificată, a acestuia în raport cu ceilalți salariați, contrar art. 16 din Constituție, care consacră egalitatea în drepturi a cetățenilor.

– S-a apreciat că dispozițiile legale criticate limitează dreptul angajatorului conferit prin art. 45 și art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituție și au ca efect crearea unei imunități de răspundere disciplinară și cenzurează dreptul angajatorului de a-și exercita atributele prevăzute de Codul muncii, obligându-l să mențină în activitate un salariat care îi diminuează dezvoltarea și progresul și îi creează prejudicii.

– Referitor la critica de neconstituționalitate a art. 25 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 111/2010, raportată la art. 148 alin. (2) și (4) din Constituţie, s-a susţinut că din conținutul acestor prevederi constituționale se deduce că dreptul comunitar are prevalență asupra dreptului intern. Așadar, prin raportare la dispozițiile art. 10 din Directiva 92/85/CEE privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și a sănătății la locul de muncă în cazul lucrătoarelor gravide, care au născut de curând sau care alăptează, dispoziții care permit angajatorului să dispună desfacerea raporturilor de muncă cu o lucrătoare în timpul perioadei acoperite de textul O.U.G. nr. 111/2010, acest din urmă act normativ interzice angajatorului să facă acest lucru. Astfel, câtă vreme dispozițiile O.U.G. intră în contradicție cu textul Directivei 92/85/CEE, intră în contradicție și cu prevederile Constituției.

– S-a apreciat că dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010 sunt discriminatorii în raport cu art. 25 alin. (4) care prevăd posibilitatea de încetare a raporturilor de muncă ale salariaților în condițiile în care angajatorul se află în faliment sau reorganizare judiciară, deci pentru motive care sunt legate de situația juridică a angajatorului, însă legiuitorul nu a reglementat și posibilitatea de încetare a raporturilor de muncă în cazul prevăzut de art. 61 lit. a) din Codul muncii, respectiv “în cazul în care salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancțiune disciplinară”. Prin modul de formulare a dispozițiilor art. 25 alin. (4) din O.U.G. nr. 111/2010, legiuitorul a hotărât că nu are importanță faptul că angajatorul trece prin situații dificile din punct de vedere financiar și că poate să decidă concedierea angajatului doar în ultima etapă a acestor dificultăți, respectiv în situația falimentului sau a reorganizării judiciare, iar până atunci nu contează cât de gravă este situația sa economică, fiind obligat să îl mențină pe beneficiarul stimulentului de inserție chiar și în situația în care creditează firma cu banii săi proprii.

– S-a apreciat, în consecință, că dispozițiile art. 25 alin. (4) din O.U.G. nr. 111/2010 încalcă art. 16 alin. (1) coroborat cu art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție, întrucât societatea care trece prin situații economice dificile este supusă unei spolieri suplimentare, în timp ce societatea care și-a pus la adăpost averea prin apelarea la prevederile Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență are în plus libertatea de a dispune concedierea angajatului, primind astfel o protecție suplimentară.

– În final, autoarele au apreciat că orice limitare a dreptului angajatorului de a efectua o concediere din motive disciplinare în cazul salariatului aflat în plata stimulentului de inserție trebuie să fie proporțională, justificată și rezonabilă în raport cu obiectivul urmărit. 

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate

La data sesizării Curții, dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. b) și alin. (4) din O.U.G. nr. 111/2010 prevedeau că:

(2) Este interzis angajatorului să dispună încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu în cazul: […]

b)salariatei/salariatului care se află în plata stimulentului de inserție prevăzut la art. 7. []

(4) Prevederile alin. (2) și (3) nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare sau a falimentului angajatorului, în condițiile legii”.

Ulterior sesizării Curții Constituționale, prin art. I pct. 4 din Legea nr. 89/2019 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 111/2010, art. 25 alin. (2) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010 a fost modificat astfel: “salariatei/salariatului care se află în plata stimulentului de inserție prevăzut la art. 7 alin. (1);”.

Decizia CCR şi fundamentarea acesteia

Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, cu argument din care selectăm următoarele.

– Potrivit Notei de fundamentare, O.U.G. nr. 111/2010, prin reglementările sale, asigură o aplicare corespunzătoare a prevederilor din Directiva 2010/18/UE de punere în aplicare a Acordului-cadru revizuit privind concediul pentru creșterea copilului, încheiat de BUSINESSEUROPE, UEAPME, CEEP și CES, care a fost adoptată în scopul încercării de a reconcilia viața profesională cu cea personală a lucrătorilor. Acordul-cadru privind concediul pentru creșterea copilului prevede la Clauza 5 pct. 1 că: «La sfârșitul concediului pentru creșterea copilului, lucrătorii au dreptul de a se întoarce la același loc de muncă sau, dacă acest lucru nu este posibil, la un loc de muncă echivalent sau similar care să corespundă contractului sau raportului lor de muncă.» Dispozițiile O.U.G. nr. 111/2010 permit salariatei/salariatului să își întrerupă activitatea profesională pentru a se consacra responsabilităților familiale, asigurându-i, prin dispozițiile legale criticate, că își vor regăsi postul la sfârșitul concediului pentru creșterea copilului.

– Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1)-(4) din O.U.G. nr. 111/2010, angajatorul are obligația de a aproba concediul pentru creșterea copilului, stabilind de comun acord cu angajatul perioada de acordare, și îi este interzis să dispună încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu în cazul salariatei/salariatului care se află, după caz, în concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, precum și în cazul salariatei/salariatului care se află în plata stimulentului de inserție prevăzut la art. 7. Interdicția se extinde, o singură dată, cu 6 luni, după revenirea definitivă a salariatei/salariatului în unitate, însă interdicția de concediere nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare sau a falimentului angajatorului, în condițiile legii.

– Potrivit dispozițiilor art. 7 din O.U.G. nr. 111/2010, persoanele care, în perioada în care sunt îndreptățite să beneficieze de concediul pentru creșterea copilului, obțin venituri supuse impozitului au dreptul la un stimulent de inserție în cuantum lunar de 50% din cuantumul minim al indemnizației de concediu, stimulent care se acordă până la împlinirea de către copil a vârstei de 3 ani, respectiv a vârstei de 4 ani, în cazul copilului cu handicap. Așadar, dreptul la stimulentul de inserție se cuvine persoanelor care, în perioada în care sunt îndreptățite să beneficieze de concediul (și indemnizația lunară aferentă) pentru creșterea copilului, obțin venituri supuse impozitului. Prin urmare, stimulentul de inserție se cuvine persoanelor îndreptățite care revin în activitate înainte de epuizarea concediului pentru creșterea copilului solicitat și se acordă pentru perioada rămasă până la împlinirea de către copil a vârstei de 3 ani, respectiv 4 ani în cazul copilului cu handicap.

– De asemenea, potrivit art. 8 din acelaşi act normativ, de indemnizația lunară și stimulentul de inserție beneficiază oricare dintre părinții firești ai copilului, dacă îndeplinește condițiile de acordare prevăzute de ordonanța de urgență.

– Referitor la existența unui pretins tratament discriminatoriu între salariații/salariatele aflați/aflate în plata stimulentului de inserție și restul salariaților/salariatelor, Curtea reține că la data revenirii din concediul pentru creșterea copilului salariatul/salariata are un statut special, definit de prevederile art. 25 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010, ceea ce îl/o face să nu se mai afle într-o situație similară cu a altor salariați/salariate. Dispozițiile criticate au menirea de a preveni, în astfel de situații, conduita abuzivă a unor angajatori, soluția legislativă reflectând opțiunea legiuitorului cu privire la protecția socială a unor persoane aflate într-o situație aparte, și anume salariații care se află în perioada de plată a stimulentului de inserție.

– Interdicția legală de concediere prevăzută de art. 25 alin. (2) lit. b) din O.u.G. nr. 111/2010 nu privește și angajarea în sine a răspunderii disciplinare a salariatului/salariatei, ci se limitează la concediere, ceea ce în cazul angajării răspunderii disciplinare a salariatului/salariatei implică interdicția de aplicare a sancțiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă, nu însă și interdicția de aplicare a unei alte sancțiuni disciplinare.

Așadar, dispoziția legală criticată interzice angajatorului să dispună doar încetarea raporturilor de muncă, nu și sancționarea disciplinară a salariatei/salariatului. Ipoteza normativă a textului criticat nu pune în discuție libertatea economică și nu vizează crearea unui impediment cu privire la libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție, ci instituie interdicția temporară de încetare a raporturilor de muncă sau de serviciu în cazul salariatei/salariatului care se află în plata stimulentului de inserție, prevăzut de art. 7 alin. (1) din ordonanţă.

Prin urmare, dispozițiile legale supuse controlului de constituționalitate amână concedierea pentru intervalul cât durează situația la care se referă, în scopul protecției salariatului/salariatei aflat/aflate în perioada de plată a stimulentului de inserție.

– Angajatorul va putea stabili orice sancțiune disciplinară, mai puțin cea a concedierii și în condițiile în care, de regulă, între părțile contractului de muncă – angajator și salariat – există o discrepanță vădită din punctul de vedere al potențialului economic și financiar în favoarea celui dintâi, statul este ținut să intervină legal în sprijinul celui aflat într-o poziție de inferioritate economică.

Curtea a constatat că dispozițiile criticate reprezintă o măsură de protecție socială prin care legiuitorul a urmărit protejarea raporturilor de muncă ale salariatului/salariatei pe o anumită perioadă de timp, după revenirea definitivă în activitate, pentru a-i permite readaptarea și stabilitatea în muncă, și au ca scop protecția situației familiale a salariatei/salariatului, respectiv a copilului minor al acestuia, încercându-se evitarea pierderii locului de muncă al părintelui și lipsirea totală de mijloace financiare de creștere a copilului, în perioada imediat următoare revenirii din concediul pentru creșterea copilului.

– În ceea ce privește critica potrivit căreia art. 25 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 111/2010 contravine art. 10 din Directiva 92/85/CEE și, prin urmare, art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, Curtea reține că dispozițiile Directivei 92/85/CEE privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și a sănătății la locul de muncă în cazul lucrătoarelor gravide, care au născut de curând sau care alăptează, respectiv art. 10 și art. 12 din aceasta, au fost transpuse în legislația națională prin Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 96/2003 privind protecția maternității la locurile de muncă.

– Directiva 92/85/CEE reglementează măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și a sănătății la locul de muncă în cazul lucrătoarelor gravide, care au născut de curând sau care alăptează, iar dispozițiile legale criticate, respectiv art. 25 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 111/2010, reprezintă o normă de protecție socială care reglementează perioada ulterioară revenirii din concediul pentru creșterea copilului, când salariatul/salariata revine în activitate și beneficiază de plata stimulentului de inserție. Prin urmare, norma europeană nu are incidență în cauză.

– Cu privire la critica potrivit căreia dispozițiile art. 25 alin. (4) din Ordonanța de urgență creează premisele unui tratament discriminatoriu din punctul de vedere al aplicării legii doar pentru o categorie de cetățeni, Curtea reține netemeinicia acestei susțineri, întrucât, aplicând considerentele de principiu în materie de egalitate și nediscriminare la cauza dedusă judecății, se observă că aceste norme se aplică tuturor categoriilor de cetățeni aflați în ipoteza normei, fără privilegii și discriminări.

Textul criticat instituie o excepție de la regula prevăzută de alin. (2) și (3) ale art. 25 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010, respectiv o excepție de la interdicția încetării raporturilor de muncă sau de serviciu în cazul salariatei/salariatului care se află în plata stimulentului de inserție, pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare sau falimentul angajatorului, în condițiile legii.

Ipoteza concedierii este justificată de împrejurarea că reorganizarea judiciară, cu atât mai mult falimentul, reprezintă împrejurări obiective care presupun desființarea unor posturi sau chiar, după caz, dispariția angajatorului. Așadar, într-o asemenea împrejurare, contractul de muncă nu mai poate fi menținut, acesta fiind “desfăcut”, în condițiile dispuse de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

Decizia nr. 203/2020 a CCR, publicată în Monitorul Oficial nr. 781 din 27 august 2020

www.lege5.roRapid actualizată, platforma legislativă Indaco Lege5 este instrumentul ideal pentru urmărirea modificărilor legislative, mai ales în contexul decretării stării de urgență pe teritoriul României

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here