Vorbim, de fapt, de concediere urmată de o ofertă de reangajare, situaţie în care e bine de ştiut ce prevederi legale se aplică.
Pe scurt, evenimentele s-au derulat astfel:
– Angajatul în cauză a fost concediat, ca urmare a reorganizării societății WA.
– Ulterior, s-a angajat la o altă companie de acelaşi profil.
– Prin hotărâre judecătorească, a obținut însă anularea deciziei de concediere și reangajarea la WA, în funcția deţinută anterior.
– Angajatorul, reintegrându-l, i-a solicitat să se prezinte la locul de muncă. În același timp însă, acesta a formulat apel împotriva sentinței prin care s-a dispus reangajarea salariaților.
– Atunci când persoana despre care vorbim, care era deja angajată la o altă companie, a cerut angajatorului WA acordarea unui concediu fără plată, până la soluționarea definitivă a cauzei în appel.
– Angajatorul WA a refuzat și a dispus concedierea disciplinară, pentru faptul că nu s-a prezentat la locul de muncă.
– Instanța de apel a confirmat soluția pronunțată de prima instanță, de anulare a deciziilor de concediere. – Chiar dacă persoana în cauză s-a adresat la WA pentru a fi reangajat, firma a refuzat.
– Persoana în cauză a apreciat că a fost concediată disciplinar pentru că nu a vrut să își riște cariera și să accepte punerea vremelnică în executare a sentinței pronunțate de prima instanță. Astfel, i-ar fi fost restrâns dreptul de a-și alege un loc de muncă, fiind obligată să opteze între un loc de muncă sigur și locul de muncă din care au fost concediat, dar despre a cărui menținere, până la pronunțarea asupra apelului, nu era sigur.
Pe această motivare, cel în cauză a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, apreciind că aceste reglementări îi afectează dreptul la muncă, din perspectiva libertății de a alege locul de muncă.
Textul de lege prevede următoarele: „Hotărârile pronunțate în fond sunt definitive și executorii de drept.”
Ce a decis Curtea Constituţională
Curtea a constatat următoarele:
– Dispozițiile art. 274 din Codul muncii fac parte din ansamblul de reguli speciale de procedură aplicabile jurisdicției muncii, reguli ce urmăresc asigurarea unui acces cât mai facil la justiție, soluționarea cu celeritate a cauzelor, precum și realizarea efectivă a dreptului la apărare al salariatului.
– Reglementarea caracterului executoriu al hotărârilor judecătorești pronunțate în primă instanță în litigiile de muncă are ca premisă necesitatea unei intervenții jurisdicționale rapide care să clarifice și să protejeze drepturile fundamentale al căror exercițiu este prilejuit de raportul de muncă. Sunt avute în vedere atât dreptul la muncă al salariatului, ce presupune între altele și dreptul de a fi remunerat pentru munca prestată, văzut ca principal mijloc de asigurare a surselor necesare traiului, cât și dreptul de a desfășura o activitate economică, exercitat de angajator. O astfel de măsură are un caracter provizoriu, păstrarea ei fiind condiționată de soluția hotărârii judecătorești pronunțate în cauză, rămase definitive.
– Prin urmare, din perspectiva salariaților aflați în ipoteza autorului excepției, respectiv de contestator ai unei decizii de concediere, care a solicitat, în temeiul art. 80 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, repunerea în situația anterioară emiterii actului de concediere, prevederile textului de lege criticat reprezintă o dispoziție favorabilă, întrucât asigură reintegrarea în muncă și plata drepturilor salariale fără a se aștepta parcurgerea tuturor etapelor procesuale până la rămânerea definitivă a soluției instanței de judecată. Cu toate acestea, Curtea are în vedere că această măsură are un caracter provizoriu, existând riscul de a fi infirmată de soluția pronunțată în calea de atac. Prin urmare, atitudinea procesuală a salariaților și deciziile pe care le vor lua trebuie să aibă în vedere toate aceste elemente și să se adapteze în consecință.
– Privitor la o posibilă restrângere a libertății de a alege locul de muncă, Curtea a observat însă că dispozițiile de lege criticate nu îi împiedică să aleagă un loc de muncă și nici nu îi forțează să muncească la un anumit angajator, ci îi confruntă cu o alegere care pune în balanță beneficiul reintegrării în locul de muncă deținut anterior și riscul de a pierde acest loc de muncă, dacă nu vor obține o soluție favorabilă în calea de atac. Or, exercitarea dreptului de acces liber la justiție, respectiv posibilitatea unei persoane de a se adresa instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, presupune întotdeauna și asumarea consecințelor ce pot decurge din respingerea pretențiilor formulate.
– Prin urmare, punând în balanță convingerea în justețea și legitimitatea cererilor formulate în fața justiției, apărările părții adverse, precum și riscurile ce le implică o eventuală respingere a pretențiilor sale, o persoană este liberă să ia deciziile considerate cele mai potrivite referitoare la demersul său procesual. Aceste decizii pot fi dificile, așa cum este situația prezentată de autorii excepției, dar nu lipsesc persoana de libertatea de a opta pentru varianta considerată a fi cea mai favorabilă.
Pentru aceste considerente, CCR a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, prin Decizia nr. 292/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 618 din 18 iulie 2018.
Ai nevoie de Codul Muncii? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF sau MOBI de AICI!