Materialul de mai jos prezintă clarificările aduse de CJUE privitor la unele aspecte punctuale de securitate socială, în situaţia unui lucrător concediat în mod nelegal și reintegrat în funcție prin hotărâre judecătorească, excluderea de la dreptul la concediul anual plătit neefectuat pentru perioada cuprinsă între concediere și reintegrare, precum şi dreptul la o indemnizație pecuniară a concediului anual neefectuat pentru aceeași perioadă în caz de încetare ulterioară a raportului de muncă.
Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, precum și a articolului 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).
Aceste cereri au fost formulate în cadrul a două litigii între QH, pe de o parte, și Curtea Supremă de Casație a Republicii Bulgaria (denumită în continuare „Curtea de Casație”), pe de altă parte, în legătură cu aplicarea de către aceasta din urmă a unei jurisprudențe pretins incompatibile cu dreptul Uniunii și care a avut ca efect privarea lui QH de o indemnizație pentru un concediu anual plătit neefectuat pentru perioada cuprinsă între data concedierii sale nelegale și cea a reintegrării sale în muncă (cauza C‑762/18) și, respectiv, între CV, pe de o parte, și Iccrea Banca SpA, pe de altă parte, în legătură cu o situație de fapt similară (cauza C‑37/19).
Litigiile principale, întrebările preliminare și procedura în fața Curții
Cauza C‑762/18
– QH, angajată la o școală, a fost concediată prin decizia din 29 aprilie 2004. Printr‑o hotărâre pronunțată de Tribunalul de Raion din Plovdiv, Bulgaria, rămasă definitivă, această concediere a fost declarată nelegală, iar QH a fost reintegrată în muncă la 10 noiembrie 2008.
– Prin decizia din 13 noiembrie 2008, QH a făcut obiectul unei noi concedieri. Aceasta din urmă nu a făcut obiectul unei acțiuni.
– La 1 iulie 2009, QH a introdus o acțiune împotriva școlii la care era angajată în fața Tribunalului de Raion din Plovdiv, solicitând printre altele plata unei indemnizații în cuantum de 7 125 de leva bulgare (BGN) (aproximativ 3 641 de euro) pentru 285 de zile de concediu anual plătit neefectuate, și anume 57 de zile pe an, pentru perioada cuprinsă între 30 aprilie 2004 și 13 noiembrie 2008, precum și a unui cuantum de 1 100 BGN (aproximativ 562 de euro) pentru întârzierea plății acestor indemnizații, pentru perioada cuprinsă între 13 noiembrie 2008 și 1 iulie 2009.
– Această acțiune a fost respinsă prin hotărârea din 15 aprilie 2010, care a fost confirmată în apel prin hotărârea din 10 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Regional din Plovdiv.
– QH a sesizat Curtea de Casație cu un recurs împotriva acestei din urmă hotărâri. Prin ordonanța din 25 octombrie 2011, instanța menționată nu a admis acest recurs și a confirmat temeinicia hotărârii din 15 aprilie 2010, pronunțată în primă instanță de Tribunalul de Raion din Plovdiv, astfel cum a fost confirmată în apel.
– În special, Curtea de Casație a considerat că respingerea de către instanțele de fond a cererii cu care au fost sesizate de QH și care viza în esență ca un lucrător concediat în mod nelegal să poată solicita o indemnizație pentru concediul anual plătit neutilizat pentru perioada cuprinsă între data concedierii și cea a reintegrării sale în muncă în temeiul unei hotărâri rămase definitive era conformă cu jurisprudența sa obligatorie.
– Potrivit acestei jurisprudențe, în perioada cuprinsă între încetarea raportului de muncă și anularea concedierii printr‑o hotărâre definitivă și reintegrarea în postul anterior a lucrătorului concediat în mod nelegal, trebuie să se considere că acesta din urmă nu a efectuat o muncă propriu‑zisă în temeiul raportului de muncă, astfel încât, pentru această perioadă, nu ia naștere niciun drept la concediu anual plătit pentru lucrător și, în cazul unei noi concedieri, angajatorul nu îi datorează lucrătorului pentru perioada menționată nicio indemnizație pentru concediul anual plătit neefectuat, astfel cum este prevăzută la articolul 224 alineatul (1) din Codul Muncii bulgar.
– QH a sesizat instanța de trimitere, Tribunalul de Raion din Haskovo cu o acțiune în despăgubire împotriva Curții de Casație, având ca obiect repararea prejudiciilor pe care aceasta consideră că le‑a suferit ca urmare a încălcării dreptului Uniunii de către această instanță prin ordonanța din 25 octombrie 2011. În susținerea acestei acțiuni, QH afirmă printre altele că Curtea de Casație ar fi trebuit să aplice articolul 7 din Directiva 2003/88 și să îi recunoască dreptul la un concediu anual plătit pentru perioada în care nu a putut beneficia de acesta ca urmare a concedierii sale nelegale. QH adaugă că, în cazul în care Curtea de Casație ar fi avut îndoieli cu privire la posibilitatea de a aplica această dispoziție, în calitate de instanță supremă, ar fi trebuit să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o cerere de decizie preliminară în temeiul articolului 267 TFUE privind interpretarea acestei dispoziții de drept al Uniunii. Astfel, potrivit QH, nerespectarea obligației de a efectua trimiterea care revenea Curții de Casație trebuie considerată un act culpabil al acesteia care i‑a cauzat lui QH un prejudiciu, până la concurența sumelor solicitate.
– În aceste condiții, Rayonen sad Haskovo (Tribunalul de Raion din Haskovo) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 7 alineatul (1) din [Directiva 2003/88] trebuie să fie interpretat în sensul că acesta se opune unei dispoziții și/sau unei practici naționale conform cărora un lucrător care a fost concediat în mod nelegal și a cărui reangajare a fost dispusă prin hotărâre judecătorească nu are dreptul la concediu anual plătit pentru perioada cuprinsă între data concedierii și data reangajării?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, articolul 7 alineatul (2) din [Directiva 2003/88] trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții și/sau unei practici naționale conform cărora, în cazul unei noi încetări a contractului de muncă, respectivul lucrător nu are dreptul la o indemnizație pecuniară pentru concediul anual plătit de care nu a beneficiat pentru perioada cuprinsă între data concedierii anterioare și data reangajării?”
Cauza C‑37/19
– CV, salariată a Iccrea Banca, a fost concediată prin scrisoarea din 11 iulie 2002, în urma unei proceduri de concediere colectivă. Prin ordonanța din 4 septembrie 2003, Tribunalul din Roma a dispus însă reintegrarea lui CV în muncă, începând de la 6 octombrie 2003.
– Prin scrisorile din 13 octombrie și 15 noiembrie 2003, Iccrea Banca a reziliat din nou contractul de muncă al CV, cu efect imediat. Cele două acte de concediere au fost însă declarate nelegale prin hotărâri judecătorești care au dobândit autoritate de lucru judecat, iar CV a fost reintegrată în muncă începând de la 26 septembrie 2008.
– La 17 septembrie 2010, contractul de muncă al CV a fost din nou reziliat.
– Între timp, CV a formulat două acțiuni la Tribunalul din Roma și a obținut din partea acestuia din urmă două somații prin care Iccrea Banca a fost obligată să plătească, în temeiul primei somații, suma de 3 521 de euro, majorată cu cheltuieli accesorii, cu titlu de sumă datorată pentru 30,5 zile de concediu, precum și pentru 5 zile de concediu special dobândite și neefectuate, cu titlu de zile de sărbătoare legală suprimate, pentru anul 2003, iar în temeiul celei de a doua, suma de 2 596,16 euro, majorată cu cheltuieli accesorii, cu titlu de sumă datorată pentru 27 de zile de concediu și 5 zile de concediu special dobândite și neefectuate, pentru anul 2004, cu titlu de zile de sărbătoare legală suprimate.
– În urma opoziției formulate de Iccrea Banca, Tribunalul din Roma a revocat prima somație de plată și a obligat Iccrea Banca la plata sumei brute de 3 784,82 euro, cu același titlu, dar în limita perioadei anterioare datei celei de a doua concedieri. Pe de altă parte, Tribunalul din Roma a revocat a doua somație de plată privind drepturile revendicate pentru anul 2004.
– CV a declarat apel împotriva acestor hotărâri. Curtea de Apel din Roma, făcând trimitere la precedente ale Curţii de Casație a respins aceste apeluri pentru motivul că, în perioada care face obiectul cererii formulate de CV, aceasta nu realizase o muncă efectivă, dreptul la indemnizația compensatorie pentru concedii și concedii speciale putând fi recunoscut numai dacă activitatea profesională a fost desfășurată în perioada de referință.
– CV a sesizat instanța de trimitereCurtea de Casație cu un recurs împotriva acestor decizii.
– Instanța de trimitere precizează că cererea care face obiectul procedurii cu care este sesizată este limitată la constatarea dreptului lui CV la indemnizația de compensare pentru concediile și pentru concediile speciale neefectuate pentru perioada cuprinsă între 15 noiembrie 2003 și 31 decembrie 2004. În special, potrivit acestei instanțe, în ceea ce privește perioada respectivă, se ridică problema dacă, în temeiul articolului 31 din cartă și al articolului 7 din Directiva 2003/88, lucrătorul concediat în mod nelegal, apoi reintegrat în muncă, are dreptul la indemnizația de compensare pentru concediile anuale plătite neefectuate pentru perioada cuprinsă între concedierea și reintegrarea sa.
Curtea italiană de Casație a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 și articolul 31 alineatul (2) din [cartă], avute în vedere inclusiv în mod separat, trebuie interpretate în sensul că se opun unor dispoziții [și/]sau unei practici naționale potrivit cărora, în cazul încetării raportului de muncă, dreptul la plata unei indemnizații pecuniare pentru concediul dobândit, dar neefectuat (și pentru conceptul juridic al zilelor denumite «Festività soppresse» [«zile de sărbătoare legală suprimate»], echivalente prin natura și prin funcția lor cu concediul anual) nu este cuvenit într‑un context în care lucrătorul nu a putut să îl invoce înainte de încetarea raportului de muncă pentru un fapt nelegal (concediere [nelegală] constatată cu titlu definitiv de instanța națională printr‑o hotărâre care determină restabilirea retroactivă a raportului de muncă) imputabil angajatorului, corespunzător perioadei cuprinse între comportamentul angajatorului și reintegrarea ulterioară?”
Soluţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Pentru motivele prezentate în dezbaterea întrebărilor preliminare, CJUE a hotărât următoarele :
1) Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru trebuie interpretat în sensul că se opune unei jurisprudențe naționale în temeiul căreia un lucrător concediat în mod nelegal, apoi reintegrat în muncă, în conformitate cu dreptul național, ca urmare a anulării concedierii sale printr‑o hotărâre judecătorească, nu are dreptul la concediu anual plătit pentru perioada cuprinsă între data concedierii și data reintegrării sale în muncă, pentru motivul că, în această perioadă, lucrătorul respectiv nu a efectuat o muncă efectivă în serviciul angajatorului.
2) Articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unei jurisprudențe naționale în temeiul căreia, în cazul încetării unui raport de muncă care intervine după ce lucrătorul în cauză a fost concediat în mod nelegal, apoi reintegrat în muncă, în conformitate cu dreptul național, în urma anulării concedierii sale printr‑o hotărâre judecătorească, acest lucrător nu are dreptul la o indemnizație pecuniară pentru concediul anual plătit neefectuat în perioada cuprinsă între data concedierii nelegale și data reintegrării sale în muncă.
Hotărârea CJUE din 25 iunie 2020 ca răspuns la trimiteri preliminare în cauzele conexate C‑762/18 și C‑37/19, ca răspuns la trimiteri preliminare formulate Tribunalul de Raion din Haskovo, Bulgaria (C‑762/18) și de Curtea de Casație, Italia (C‑37/19), în procedurile QH împotriva Varhoven kasatsionen sad na Republika Bulgaria și CV împotriva Iccrea Banca SpA
