Semnalăm, în acest material, concluziile Avocatului general, prezentate Curţii de Justiţie a UE la 11 iunie 2020, în Cauza C‑300/19 UQ împotriva Marclean Technologies, SLU, în pregătirea hotărârii Curţii ca răspuns cererea de decizie preliminară formulată de Tribunalul pentru Litigii de Muncă nr. 3 din Barcelona.
Directiva nr. 59/1998 (vezi extrasele de la sfârşitul acestui material) privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective urmărește să ofere o protecție sporită lucrătorilor prin acordarea în favoarea lor (și a asociațiilor lor) a anumitor drepturi specifice în cazul concedierilor colective. Directiva se aplică atunci când condițiile prevăzute la articolul 1 din aceasta sunt îndeplinite. Una dintre aceste condiții privește numărul de concedieri care au loc pe parcursul unei anumite perioade (de 30 sau de 90 de zile, în funcție de opțiunea fiecărui stat membru).
Întrebarea adresată în prezenta cauză privește metoda care ar trebui să fie utilizată pentru a identifica această perioadă. În termeni simpli, cum ar trebui calculată această perioadă, atunci când un (fost) lucrător și (fostul) său angajator nu sunt de acord dacă a existat un număr suficient de concedieri pentru ca Directiva 98/59 să devină aplicabilă?
Astfel a sintetizat Avocatul general chestiunile în discuţie, în legătură cu care a redactat fundamentarea în sprijinul viitoarei hotărâri a Curţii.
Reţinem, aici, câteva repere din concluziile prezentate.
Situația de fapt și întrebările preliminare
– Reclamanta din litigiul principal a început să lucreze pentru întreprinderea Marclean Technologies, SLU la 31 octombrie 2016. Începând de la 28 mai 2018, aceasta s‑a aflat în incapacitate temporară de muncă. La 31 mai 2018, a fost concediată.
– Marclean Technologies a recunoscut în cele din urmă caracterul nelegal al concedierii ei, dar a susținut că aceasta era rezultatul reducerii activității sale comerciale și al neîndeplinirii de către lucrătoare a obligațiilor contractuale. S‑ar părea că și alți lucrători au fost concediați din aceleași motive.
– Reclamanta a primit o indemnizație care, conform susținerilor întreprinderii, este aplicabilă în situațiile în care concedierea este declarată abuzivă de o instanță. La 18 iunie 2019, reclamanta a introdus o acțiune pentru concediere abuzivă împotriva Marclean Technologies la Tribunalul pentru Litigii de Muncă nr. 3 din Barcelona. Ea a solicitat să se declare nulitatea concedierii sau, cu titlu subsidiar, caracterul său abuziv. Reclamanta a susținut că concedierea sa a făcut parte dintr‑o concediere colectivă disimulată. În acest sens, ea a făcut referire la faptul că, în perioada cuprinsă între 31 mai 2018 și 14 august 2018, șapte persoane au încetat să lucreze pentru întreprindere (patru pentru motive care nu au legătură cu persoana lucrătorilor, două pentru că și‑au dat demisia, iar una ca urmare a încetării contractului de muncă temporară). Ulterior, la 15 august 2018, alte 29 de persoane au părăsit întreprinderea. Întrucât toate au înaintat scrisori de demisie la 26 iulie 2019, aceste persoane au fost tratate de întreprindere ca și cum ar fi demisionat în mod voluntar.
– La 15 august 2018, Marclean Technologies și‑a încetat complet activitatea comercială. La 16 august 2018, toți cei 29 de lucrători care au părăsit întreprinderea în ziua precedentă au fost preluați de o altă întreprindere.
– Instanța de trimitere consideră aceste din urmă încetări ale raporturilor de muncă ca fiind nedorite de lucrător, reprezentând, așadar, „concedieri” în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 98/59. Cu toate acestea, în măsura în care au avut loc după concedierea reclamantei, instanța de trimitere ridică problema dacă acestea pot fi luate în considerare pentru a stabili dacă au avut loc concedieri colective.
– Având îndoieli în privința metodei care se impune pentru a identifica perioada relevantă care trebuie luată în considerare pentru a stabili dacă încetările raporturilor de muncă se califică drept concedieri colective în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 98/59, Tribunalul pentru Litigii de Muncă nr. 3 din Barcelona a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție următoarele întrebări preliminare:
„(1) Articolul 1 alineatul (1) litera (a) punctele (i) și (ii) din [Directiva 98/59] trebuie interpretat în sensul că perioada de referință de 30 sau de 90 de zile stabilită pentru a se considera că există o concediere colectivă trebuie calculată întotdeauna înainte de data la care a avut loc concedierea individuală care face obiectul litigiului?
(2) Articolul 1 alineatul (1) litera (a) punctele (i) și (ii) din [Directiva 98/59] poate fi interpretat în sensul că perioada de referință de 30 sau de 90 de zile stabilită pentru a se considera că există o concediere colectivă poate fi calculată după data la care a avut loc concedierea individuală care face obiectul litigiului, nefiind necesar ca încetările ulterioare ale contractului de muncă să fie considerate nelegale?
(3) Perioadele de referință stabilite la articolul 1 alineatul (1) litera (a) punctele (i) și (ii) din [Directiva 98/59] admit o interpretare care permite să se ia în considerare concedierile sau încetările contratului de muncă realizate într‑o perioadă de 30 sau de 90 de zile, concedierea care face obiectul litigiului având loc în una dintre perioadele respective?”
Prin intermediul celor trei întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să clarifice modul în care trebuie calculată perioada de referință de 30 sau de 90 de zile prevăzută la articolul 1 alineatul (1) litera (a) punctele (i) și (ii) din Directiva 98/59.
Aprecieri preliminare ale Avocatului general
Făcând trimiteri şi la hotărâri anterioare ale Curţii, Avocatul general a pus discuţia în următorii parametri:
– Aplicabilitatea Directivei 98/59 presupune existența unor „concedieri colective” în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (a) din aceasta. Dispoziția menționată prevede trei condiții cumulative: (1) încetarea contractului de muncă trebuie să fie o „concediere”, (2) numărul de concedieri trebuie să atingă un anumit prag cantitativ și (3) pragul trebuie să fie atins într‑o anumită perioadă de timp.
– În ceea ce privește prima condiție, concedierile în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 98/59 sunt „concedierile efectuate de un angajator dintr‑unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana lucrătorului”. Aceasta înseamnă „orice încetare a contractului de muncă nedorită de lucrător și, prin urmare, fără acordul acestuia. Există concediere și atunci când încetarea raporturilor de muncă rezultă din faptul că un „angajator efectuează, în mod unilateral și în detrimentul lucrătorului, o modificare substanțială a elementelor esențiale ale contractului său de muncă pentru motive care nu au legătură cu persoana acestui lucrător”.
– În ceea ce privește a doua condiție, pentru a calcula numărul total de concedieri pe parcursul perioadei de referință, alte încetări ale contractului de muncă la inițiativa angajatorului pot fi asimilare concedierilor în temeiul ultimului paragraf al articolului 1 alineatul (1) din Directiva 98/59, atunci când anumite condiții sunt îndeplinite. Formularea „la inițiativa angajatorului” implică o manifestare directă a voinței angajatorului constând într‑o luare de inițiativă. Acele încetări ale contractelor sunt astfel diferite de concedierile „fără consimțământul lucrătorului.
– Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, în lumina acelor principii, dacă încetarea raporturilor de muncă ale celorlalți lucrători, care au părăsit întreprinderea în perioada relevantă, au fost „concedieri” (sau pot fi asimilate unor concedieri) în sensul Directivei 98/59 și dacă totalul acestora a atins pragul impus.
– În ceea ce privește a treia condiție a „concedierilor colective” în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 98/59, cum ar trebui calculată perioada de timp relevantă în care concedierile ar fi trebuit să aibă loc?
– Articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 98/59 a oferit statelor membre posibilitatea de a alege durata perioadei în care toate concedierile trebuie „cumulate” pentru a verifica dacă pragul stabilit în aceeași dispoziție este atins. Statele membre pot să aleagă între o perioadă de 30 de zile [punctul (i)] sau una de 90 de zile [punctul (ii)].
– Conform articolului 5 din Directiva 98/59, această directivă „nu aduce atingere dreptului statelor membre de a aplica sau de a adopta acte cu putere de lege sau acte administrative mai favorabile lucrătorilor”.
– Esența prezentei cauze nu se regăsește în potențialul cumul al celor două perioade de timp, ci în metoda care ar trebui folosită pentru a calcula perioada de referință prevăzută la articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 98/59.
În urma analizei afectuate, Avocatul general propune Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Tribunalul pentru Litigii de Muncă nr. 3 din Barcelona, după cum urmează:
Articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective trebuie interpretat în sensul că se referă la orice perioadă de 30 sau de 90 de zile consecutive care include concedierea lucrătorului în cauză.
Cadrul juridic
Textele de mai jos au fost reţinute de Avocatul general pentru fundamentarea concluziilor.
Directiva 98/59 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective
Articolul 1 –
„În sensul prezentei directive:
(a) «concedieri colective» reprezintă concedierile efectuate de un angajator dintr‑unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana lucrătorului, în cazul în care, conform opțiunii statelor membre, numărul concedierilor este:
(i) fie, pentru o perioadă de 30 de zile:
– de cel puțin 10 în unitățile care încadrează în mod normal mai mult de 20 și mai puțin de 100 de lucrători;
– de cel puțin 10 % din numărul lucrătorilor în unitățile care încadrează în mod normal cel puțin 100, dar nu mai mult de 300 de lucrători;
– de cel puțin 30 în unitățile care încadrează în mod normal cel puțin 300 de lucrători;
(ii) fie, într‑o perioadă de 90 de zile, de cel puțin 20, indiferent de numărul lucrătorilor angajați în mod normal în unitățile respective;
[…]
În scopul calculării numărului de concedieri prevăzut la litera (a) primul paragraf, încetarea contractului de muncă care se produce la inițiativa angajatorului dintr‑unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana lucrătorului, este asimilată concedierilor, cu condiția existenței a cel puțin cinci concedieri.”
Articolul 2 –
„(1) În cazul în care un angajator are în vedere concedieri colective, acesta inițiază în timp util consultări cu reprezentanții lucrătorilor pentru a ajunge la un acord.
[…]
– Articolul 3 –
„(1) Angajatorii notifică în scris autoritatea publică competentă cu privire la orice concediere colectivă preconizată.
[…]
Această notificare cuprinde toate informațiile utile cu privire la concedierile colective preconizate și la consultările cu reprezentanții lucrătorilor prevăzute la articolul 2 și, în special, motivele concedierilor, numărul lucrătorilor care urmează a fi concediați, numărul lucrătorilor încadrați în mod normal și perioada în care vor avea loc aceste concedieri.
[…]”
– Articolul 5 –
„Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului statelor membre de a aplica sau de a adopta acte cu putere de lege sau acte administrative mai favorabile lucrătorilor […]”
