CCR a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art. 52 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia a susţinut susține, în esență, următoarele:

  • Prin dispozițiile criticate se creează o discriminare între creanțele ce pot fi compensate înainte de deschiderea procedurii de insolvență și cele născute în timpul procedurii și recunoscute prin hotărâre judecătorească, respectiv în etapa de observație, de reorganizare sau de faliment, întrucât este exclusă posibilitatea de a fi compensate și acestea din urmă. Astfel, nici instanța de judecată și nici ceilalți participanți la procedura insolvenței nu pot proceda la o compensare în temeiul acestor prevederi.
  • În doctrină este acceptată compensarea în această fază a procedurii, iar instanțele de judecată invocă un temei al compensării prevăzut de Codul civil, respectiv de dreptul comun.
  • Toate drepturile fundamentale legate de vânzările efectuate de către profesioniști în timpul procedurii de insolvență și în faliment sunt supuse actelor normative europene privind uniformizarea vânzărilor în Uniunea Europeană și normelor speciale de protecție pentru consumator. Față de această împrejurare, se apreciază că prin maniera în care este redactat art. 52 din Legea nr. 85/2006 se încalcă dreptul de proprietate și accesul liber la justiție, deoarece părțile nu au acces la justiție printr-un temei juridic adecvat, context în care să beneficieze de un proces echitabil soluționat într-un termen rezonabil.
  1. Tribunalul București – Secția a VII-a civilă opinează că excepția de neconstituționalitate este

Obiectul excepției de neconstituționalitate

Sunt criticate dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Dispozițiile sunt, în prezent, abrogate, însă, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766/2011, Curtea a exercitat controlul de constituționalitate asupra acestora, astfel cum au produs efecte juridice în cauză. Dispozițiile criticate au următorul cuprins: “Deschiderea procedurii de insolvență nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.” 

Motivarea deciziei CCR

Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, pe considerente – reluate inclusiv din decizii anterioare – pe care le notăm, succinct.

– Dispozițiile criticate instituie posibilitatea invocării de către un creditor a dreptului său de a cere compensarea creanței sale cu cea a debitorului atunci când sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1.143 și art. 1.144 din Codul civil din 1864 în materie de compensare legală. Prin această prevedere se garantează dreptul de creanță al creditorului asupra patrimoniului debitorului. Astfel, prin indisponibilizarea averii debitorului se urmărește evitarea diminuării masei credale a creditorilor înscriși în adunarea creditorilor. În acest sens, dispozițiile art. 1.718 din Codul civil din 1864 stabilesc, cu valoare de principiu, că patrimoniul unei persoane reprezintă gajul general al creditorilor acesteia pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor sale. Cele statuate în deciziile menționate își mențin valabilitatea, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina o reconsiderare a jurisprudenței.

– Distinct de cele reținute în jurisprudența anterioară, Curtea constată că în prezent dispozițiile art. 1.617 din Codul civil (art. 1.144 din Codul civil din 1864), conțin următoarele condiții pentru a opera compensația legală: obligațiile să fie reciproce, în sensul că acestea există între aceleași persoane, fiecare având una față de cealaltă atât calitatea de creditor, cât și pe aceea de debitor; datoriile să fie certe, lichide și exigibile, ceea ce semnifică cerința ca datoriile să îndeplinească toate condițiile pentru a conferi creditorului dreptul de a cere executarea în natură sau prin echivalent; datoriile să aibă ca obiect prestația de a da o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură, astfel încât, prin efectul compensației, părțile să fie puse în aceeași situație în care s-ar fi aflat dacă prestațiile reciproce ar fi plătite efectiv; părțile să nu fi renunțat expres sau tacit la compensație.

– Așadar, în virtutea prevederilor art. 1.617 din Codul civil (art. 1.144 din Codul civil din 1864), aplicabile în cazul compensației prevăzute de procedurile de insolvență, are loc o compensație legală, care operează de drept, la momentul la care cele două creanțe/datorii sunt deopotrivă certe, lichide și exigibile, oricare ar fi izvorul lor și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură. Efectul acestei compensări constă în faptul că cele două creanțe se sting până la concurența cotităților respective. Dacă în urma compensației creditorul rămâne cu o parte din creanță neacoperită, aceasta este înscrisă la masa credală. De asemenea, dacă în urma compensației se constată că datoria mai mică este a debitorului insolvent, se va recupera diferența de creanță în favoarea debitorului.

– Totodată, Curtea observă că soluția legislativă cuprinsă în textul criticat, prin care se dă posibilitatea compensării creanțelor, este o soluție ce vizează cu prioritate interesele creditorilor, în situația în care creditorul și debitorul au creanțe și datorii reciproce, născute anterior deschiderii procedurii. Prin urmare, compensația legală este un mod de stingere a obligației, iar nu o modalitate de realizare a creanțelor și poate fi invocată pe calea dreptului comun. Practic, dispoziția legală criticată confirmă faptul că instituția compensării, care operează de plin drept, este compatibilă cu procedura insolvenței, desigur, cu condiția ca prin compensare să nu se încalce ordinea de prioritate la distribuirea sumelor, principiile procedurii insolvenței în satisfacerea creanțelor creditorilor, inclusiv scopul acesteia, respectiv instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență și pentru îndestularea creditorilor.

– În ceea ce privește compensarea din procedura insolvenței, sunt aplicabile prevederile art. 149 din Legea nr. 85/2006, care statuează că dispozițiile Legii privind procedura insolvenței se completează, în măsura compatibilității lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului civil, Codului comercial și ale Regulamentului (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de insolvență. Potrivit art. 6 – intitulat Compensarea din Regulamentul (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de insolvență, deschiderea procedurii de insolvență nu aduce atingere dreptului unui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, dacă o astfel de operațiune este permisă de legea aplicabilă creanței debitorului insolvent. Astfel, prevederile criticate constituie practic o transpunere a normelor europene în materia insolvenței.

– Legiuitorul nu a stabilit un stadiu anume al procedurii în care să poată fi invocată compensația legală, astfel că acest mijloc de stingere a obligațiilor poate interveni în orice fază specifică procedurilor de insolvență, din momentul în care sunt îndeplinite condițiile, respectiv reciprocitatea obligațiilor, înlăturarea incertitudinilor asupra acestora, determinarea cu exactitate a valorii lor și scadența acestora, având în vedere faptul că practic vizează constituirea tabelului creditorilor, aspect specific procedurilor de insolvență prevăzute de lege.

– Astfel, prin prevederile criticate se asigură egalitatea tuturor creditorilor care se află în ipoteza normelor legale, fiind o aplicare a prevederilor constituționale privind dreptul de proprietate, care statuează că “proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”, dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului fiind garantate, însă conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege, astfel că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor.

– Prin prevederile criticate este garantat, în mod egal, dreptul de proprietate pentru toți creditorii debitorului aflat sub imperiul procedurilor de insolvență, în sensul că toți creditorii se pot îndestula din averea debitorului, în funcție de ordinea de prioritate.

Decizia nr. 487/2020 a CCR a fost pronunţată în data de 25 iunie 2020 şi este publicată în Monitorul oficial nr. 1131 din 24 noiembrie 2020.

 

www.lege5.roRapid actualizată, platforma legislativă Indaco Lege5 este instrumentul ideal pentru urmărirea modificărilor legislative, mai ales în contexul decretării stării de urgență pe teritoriul României.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here